Tarzan of the apes (4)

 Gorilele
          În inima pădurii, pe-un platou aflat cam la o milă în spatele oceanului, bătrînul Kerchak, gorila, spumega de furie în mijlocul neamului său. Membrii mai tineri şi mai sprinteni ai tribului se căţăraseră pe ramurile de sus ale arborelui uriaş, ca să se ferească de mînia bătrînului; preferau să-şi rişte viaţa pe crengile care abia le suportau greutatea, decît să-l înfrunte pe bătrînul Kerchak într-unul din accesele lui de nestăpînită furie.
Ceilalţi masculi se risipiseră în toate direcţiile, dar nu mai înainte ea bruta aţîţată să fi simţit vertebrele unuia dintre ei plesnind între fălcile-i uriaşe, înspumate de turbare.

           O tînără femelă ghinionistă alunecă de pe o ramură înaltă, pe care nu-şi putuse ţine echilibrul şi se prăbuşi cu zgomot chiar la picioarele lui Kerchak. Scoţînd un urlet sălbatic, gorila se repezi asupră-i, sfîşiindu-i cu colţii puternici o bucată de carne de pe o coastă şi izbind-o violent în cap şi peste umeri cu o creangă de copac frîntă, pînă ce-i făcu ţeasta chisăliţă.
Apoi o pîndi pe Kala, care, întorcîndu-se chiar atunci cu puiul său dintr-o expediţie în căutarea hranei, habar n-avusese de turbarea înverşunatului Kerchak, pînă cînd ţipetele de alarmă ale fîrtaţilor n-o făcură s-o ia la sănătoasa ca să-şi scape pielea. Dar Kerchak o ajunse din urmă, atît de aproape, încît ar fi înşfăcat-o de încheietura mîinii dacă ea n-ar fi executat un disperat salt aerian, sărind de pe un copac pe altul — performanţă periculoasă, pe care gorilele o practică foarte rar, doar cînd nu există altă soluţie în faţa primejdiei. Execută saltul cu succes, dar cînd se prinse de crengile copacului mai îndepărtat, smucitura bruscă slăbi strînsoarea braţelor puiului ei, care i se agăţase cu furie de gît şi Kala văzu mica făptură rostogolindu-se, răsucindu-se şi chircindu-se la zece metri dedesubt. Cu un înfiorător strigăt de durere, Kala se aruncă de-a dreptul lîngă el, fără să-i mai pese de primejdia ce-o pîndea din partea lui Kerchak; dar cînd ridică micuţa făptură zdrobită, văzu că viaţa îi părăsise trupul.
Gemînd înfundat, Kala continuă să-şi strîngă puiul la piept, iar Kerchak nu încercă s-o brutalizeze. Moartea puiului făcuse ca furia-i diavolească să se astîmpere tot aşa de brusc cum se dezlănţuise.
Kerchak era o uriaşă căpetenie de gorile, cîntărind poate o sută şaptezeci şi cinci de kilograme. Avea o frunte foarte îngustă şi teşită, ochi mici, injectaţi şi aşezaţi foarte aproape de rădăcina nasului grosolan, turtit; urechile-i erau mari şi subţiri, dar, oricum, mai mici decît ale celor din neamul său.
Firea lui vijelioasă şi marea-i forţă îi asiguraseră dominaţia asupra micului trib în mijlocul căruia se născuse cu vreo douăzeci de ani în urmă. Acum, cînd se afla în plină vigoare, în toată pădurea deasă nu exista maimuţă care să fi cutezat să-i conteste dreptul la domnie, iar celelalte fiare mai mari se fereau să-l hărţuiască.
Bătrînul Tantor, elefantul, era singurul dintre toate vietăţile sălbatice care n-avea frică de el — şi numai de elefant se temea Kerchak. Cînd Tantor pufnea pe trompa lui, gorila şi neamul ei se căţărau iute în copaci, la nivelul al doilea.
Tribul de antropoide peste care domnea Kerchak, cu mînă de fier şi colţi ameninţător dezgoliţi, număra şase pînă la opt familii, fiecare dintre acestea fiind alcătuită dintr-un mascul adult, cu femelele şi puii lui, însumînd cu toţii laolaltă vreo şaizeci-şaptezeci de maimuţe.
Kala era femela cea mai tînără a unui mascul numit Tublat, ceea ce înseamnă „nas-spart”, iar puiul pe care-l văzuse strivit era primul ei copil; de altfel, ea nici n-avea mai mult de nouă sau zece ani. Deşi atît de tînără, Kala era vînjoasă şi puternică — un exemplar splendid, cu mădulare zvelte, o frunte rotundă şi înaltă, care vădea o înzestrare cu mai multă inteligenţă decît semenii săi. De asemenea, avea o mare capacitate de iubire şi de suferinţă maternă.
Totuşi era numai o maimuţă, o uriaşă, feroce, înverşunată fiară dintr-o specie îndeaproape înrudită cu gorilele, doar ceva mai inteligentă decît acestea; inteligenţa, îmbinată cu forţa gorilelor, făcea din specia ei cel mai fioros dintre înspăimîntătorii străbuni ai omului.
Cînd membrii tribului îşi dădură seama că mînia lui Kerchak se potolise, îşi părăsiră încet ascunzişurile din arbori şi porniră să-şi vadă mai departe de feluritele îndeletniciri de la care fuseseră întrerupţi.
Tinerii se jucau şi se zbenguiau printre copaci şi tufişuri. Cîţiva dintre adulţi se întinseseră cu faţa-n jos pe culcuşul moale alcătuit de frunzele moarte sau putrezite ce acopereau pămîntul, în timp ce alţii răsturnau crengi căzute şi bulgări de pămînt, scociorînd după gîndăceii şi reptilele care formau o parte a hranei lor. Alţii umblau căutînd prin copacii din jur fructe, alune, păsări mici, ouă.
Petrecuseră în felul ăsta o oră şi mai bine, cînd Kerchak îi adună şi poruncindu-le să-l urmeze, se îndreptă spre ocean.
În cea mai mare parte, acolo unde era spaţiu bătătorit, mărşăluiră pe pămînt, urmînd cărarea uriaşilor elefanţi, care, tot ducîndu-se şi întorcîndu-se, fuseseră singurii ce tăiaseră drum în junglă prin încîlceala de mărăciniş, liane, plante agăţătoare şi copaci. Cînd mergeau, gorilele înaintau cu o mişcare rotită, stîngace, proptindu-se cu pumnii noduroşi în pămînt şi săltîndu-şi înainte corpurile dizgraţioase. Cînd însă drumul ducea printre arborii mai mărunţi, se mişcau cu repeziciune, legănîndu-se de pe o creangă pe alta cu agilitatea verilor mai mici, maimuţele. Şi tot drumul, Kala îşi purtă puiul mort, strîns lipit la piept.
Curînd, după-amiaza, ajunseră pe creasta unei măguri care da spre plajă şi la poalele căreia se afla cabana ce constituia ţinta lui Kerchak. Văzuse pe mulţi din neamul lui prăbuşindu-se morţi în faţa zgomotului puternic scos de băţul negru, mînuit de ciudata maimuţă albă care trăia în bîrlogul acela minunat şi Kerchak, în mintea-i primitivă, luase hotărîrea să pună stăpînire pe unealta dătătoare de moarte şi să cerceteze interiorul misteriosului cuib.
Mai voia foarte, foarte mult să-şi înfigă dinţii în beregata ciudatului animal pe care învăţase să-l urască, temîndu-se totodată de el, din care pricină venea adeseori cu tribul său în recunoaştere, pîndind un prilej cînd maimuţa albă ar fi fost mai puţin vigilentă.
În ultima vreme renunţaseră la ideea unui atac şi nici măcar nu se mai arătaseră; pentru că, ori de cîte ori procedaseră astfel în trecut, băţul negru îşi detunase cumplitul mesaj de moarte către unul din membrii tribului.
Astăzi însă, omul nu se vedea pe afară şi din locul de unde iscodeau, maimuţele putură observa că uşa cabanei era deschisă. Încet, cu prudenţă şi fără zgomot, se strecurară prin junglă spre cabană. Nu scoaseră niciun mîrîit, niciun urlet de furie — beţigaşul cel negru îi învăţase să se apropie muteşte, ca nu cumva să-l trezească. Veniră din ce în ce mai aproape, pînă cînd Kerchak însuşi se furişă chiar la uşă şi privi înăuntru. În spatele lui urmau doi masculi şi apoi Kala, strîngînd la piept mica-i povară neînsufleţită.
Văzură înăuntru maimuţa albă, pe jumătate prăbuşită peste o masă, cu capul culcat pe braţe; pe pat zăcea o siluetă acoperită cu o pînză de catarg în timp ce dintr-un mic leagăn rustic se auzea scîncetul unui prunc.,
Kerchak se strecură hoţeşte şi se ghemui pe vine, gata de atac; în clipa aceea John Clayton se înălţă cu o tresărire violentă şi se găsi faţă-n faţă cu maimuţele. Priveliştea care i se înfăţişă ochilor trebuie să-i fi îngheţat sîngele în vine, căci dincoace de uşă se aflau trei gorile monstruoase, în spatele cărora se îngrămădeau numeroase altele.  Cîte erau, n-a putut niciodată şti, pentru că puştile lui atîrnau pe peretele din celălalt capăt al încăperii, alături de pistoale, iar Kerchak se şi năpusti asupră-i.
După ce regele maimuţelor eliberă din strînsoare trupul neînsufleţit al celui ce fusese John Clayton, Lord Greystoke, îşi îndreptă atenţia spre micuţul din leagăn! Dar Kala ajunse acolo înaintea lui şi cînd Kerchak dădu să înşface copilul, îl smulse ea şi înainte de a fi putut să-i taie drumul, Kala o şi zbughi pe uşă şi se adăposti într-un arbore înalt.
Răpind pruncul Alicei Clayton, Kala lăsase să cadă în leagănul gol puiul ei mort; căci plînsetul puiului viu stîrnise în inima ei sălbatică chemarea universalului instinct matern, pe care puiul mort nu-l mai putea astîmpăra.
Acolo sus, pitită printre crengile unui arbore uriaş, legănă la piept pruncul care ţipa şi în scurtă vreme, instinctul care vibra la fel de puternic în această femelă sălbatică, precum vibrase şi în pieptul gingaşei şi frumoasei Lady Alice — instinctul iubirii de mamă — pătrunse în abia înfiripata înţelegere a puiului de om şi-l făcu să se domolească. Apoi foamea şterse şi ultima barieră dintre ei şi fiul unui lord englez şi al unei lady prinse a se ospăta la sînul Kalei, maimuţa uriaşă.
Între timp, monştrii din cabană cercetau cu precauţie cele aflate în ciudata vizuină.
După ce se asigură că Clayton îşi dăduse sufletul, Kerchak îşi îndreptă atenţia spre obiectul întins pe pat, acoperit cu o pînză de catarg. Ridică uşurel un colţ al giulgiului, dar cînd dădu cu ochii de trupul femeii, smulse cu brutalitate pînza în care era înfăşurată şi-şi încleştă mîinile uriaşe, păroase, în jurul gîtului alb, lipsit de viaţă. O clipă îşi înfipse adînc degetele în carnea rece, apoi, dîndu-şi seama că femeia era moartă, o lăsă în părăsire, pornind să examineze conţinutul încăperii; nu se mai atinse de cadavrele Lady-ei Alice şi al lui Sir John.
În primul rînd, atenţia îi fu atrasă de puşca ce atîrna pe perete; la băţul ăsta curios care tuna aducînd moarte rîvnea de luni de zile, dar acum, cînd se afla la o palmă de el, nu se încumeta să-l înhaţe. Se apropie prudent de obiect, gata s-o ia la fugă dacă ar fi început să vorbească cu glasul lui tunător şi adînc, aşa cum îl mai auzise vorbind cînd adresase ultimele cuvinte unor semeni ai lui Kerchak, care din neştiinţă sau din pripeală, se năpustiseră asupra miraculoasei maimuţe albe care mînuia băţul.
În străfundurile înţelegerii acestui animal mijise ceva care-i spunea că băţul tunător e primejdios în mîna cuiva care ştie să-l manevreze; totuşi trecură minute întregi pînă se hotărî să-l atingă.
Se plimbă de colo-colo prin faţa băţului, cu capul mereu întors, astfel încît nu slăbi o secundă din ochi obiectul năzuinţelor sale.
Slujindu-se de braţele-i lungi cum se slujeşte omul de cîrje şi aruncîndu-şi, la fiecare opintire, trupul masiv încoace şi-ncolo, marele rege al maimuţelor se învîrti în sus şi-n jos, scoţînd mîrîieli răguşite, punctate din cînd în cînd de acel ţipăt pătrunzător, care-i cel mai cumplit zgomot al junglei.
În cele din urmă se opri dinaintea puştii. Încetişor, întinse o mînă uriaşă pînă cînd aproape că atinse ţeava scînteietoare, pentru ca pe dată să-şi retragă mîna şi să-şi reia acel du-te-vino precipitat. S-ar fi zis că prin toată această demonstraţie de neînfricare, ca şi prin ţipetele-i sălbatice, colosul îşi aduna curajul şi se aţîţa singur pînă avea să atingă cutezanţa de a pune mîna pe armă.
Se opri din nou şi de astă dată izbuti să-şi lipească mîna şovăitoare de oţelul rece, pentru ca în aceeaşi clipă să şi-o retragă iar şi să-şi reia foiala plină de neastîmpăr. Ceremonia fu repetată de nenumărate ori, dar de fiecare dată cu o încredere sporită, pînă cînd, în cele din urmă, puşca fu smulsă din cui şi iat-o în mîna animalului.
Constatînd că nu-i face niciun rău, Kerchak începu s-o cerceteze minuţios. O pipăi de la un capăt la celălalt, privi în adîncurile negre ale ţevii, îşi plimbă degetele pe părţile-i laterale, pe pat, pe încărcător şi în sfîrşit, pe trăgaci.
Tot timpul cît au durat aceste operaţii, maimuţele care intraseră în cabană stăteau ciorchine lîngă uşă, urmărind mişcările şefului, în vreme ce dihăniile rămase afară se îngrămădeau şi-şi lungeau gîtul ca să vadă şi ele ce se petrece înăuntru. Deodată, degetele lui Kerchak se încleştară pe trăgaci. Urmă o detunătură asurzitoare, iar maimuţele de la uşă şi de dincolo de uşă se învălmăşiră şi se prăvăliră una peste alta, în graba sălbatică de a fugi.
Kerchak era la fel de înspăimîntat, atît de înspăimîntat, încît nu-i dădu prin cap să azvîrle pricina acelui zgomot îngrozitor, ci se năpusti la uşă, ţinînd strîns puşca în mînă. Cînd trecu prin deschizătură, ţeava puştii se agăţă de marginea uşii ce se închidea dinăuntru în afară şi o trase cu atîta forţă, încît uşa se trînti zdravăn în urma maimuţelor care o luaseră la picior.
La mică depărtare de cabană, cînd Kerchak se opri o clipă şi descoperi că mai strîngea puşca în mînă, o zvîrli cît colo, cum ar fi azvîrlit un fier roşu şi niciodată nu mai încercă s-o regăsească — detunătura însemnase o încercare prea puternică pentru nervii lui de animal; dar se convinsese că teribilul băţ era absolut nevătămător atît timp cît îl lăsai în pace.
Trebui să se scurgă un ceas pînă ce maimuţele se încumetară să se apropie iar de cabană spre a-şi continua investigaţiile, dar cînd, în sfîrşit, se întoarseră, găsiră, spre marele lor necaz, uşa închisă şi înţepenită atît de straşnic, încît nu fu chip s-o forţeze.
Lacătul ingenios construit de Clayton se încuiase cînd Kerchak se agăţase de uşă; nici ferestrele bine zăbrelite nu oferiră maimuţelor o cale de acces. După ce se învîrtiră un timp împrejurul cabanei, se întoarseră îndărăt în adîncurile pădurii şi pe platourile stîncoase de unde veniseră.
Kala nu coborîse pe dată cu pruncul ei adoptat, dar Kerchak îi strigă să vină şi cum în glasul lui nu răsuna nici urmă de furie, se lăsă sprintenă în jos, din ram în ram şi se alătură celorlalţi în marşul spre casă.
Maimuţele care încercară să se uite la curiosul pui al Kalei fură respinse de ea cu colţi dezgoliţi ameninţător şi cu mîrîieli joase, însoţite de avertismente.
Cînd o încredinţară că nu voiau să-i facă copilului nici un rău, le îngădui să se apropie, dar nu-i lăsă cu nici un chip să-i atingă comoara. Părea să-şi dea seama că pruncul era plăpînd şi delicat şi se temea ca mîinile grosolane ale neamurilor ei să nu-i vatăme micuţul.
Mai avu o iniţiativă, din care pricină drumul fu foarte anevoios pentru Kala. Amintindu-şi de moartea puiului ei, îşi susţinu tot timpul noul copil cu braţul, pînă la disperare. Ceilalţi micuţi erau purtaţi de mamele lor în cîrcă; braţele lor firave se agăţau de grumazurile păroase, iar picioruşele se sprijineau de subsuorile mamelor.
              Dar cu Kala lucrurile se petreceau altminteri; ea ţinea trupuşorul gingaş al micului Lord Greystoke strîns la piept, în timp ce mînuţele delicate se agăţau de smocurile lungi de păr negru care acopereau această porţiune din trupul Kalei. Văzuse un pui căzîndu-i din cîrcă şi găsindu-şi o moarte cumplită; cu acest al doilea pui n-avea să mai rişte asemenea tragedie.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: