Poveste de iubire (12)

Era în iulie când am primit scrisoarea.
Fusese trimisă după mine de la Cambridge la Dennis Port: întârzierea putea fi de maximum o zi, două. Am pornit-o imediat către Jenny care supraveghea nişte puşti bătând mingea. În stilul meu „Humphrey Bogart” i-am ordonat:
Haidem!
Poftim?
Haidem! Am repetat cu atâta autoritate în voce, încât m-a urmat pe loc.
– Ce se întâmplă, Oliver? Hai, te rog frumos, spune-mi odată, pentru numele lui Dumnezeu!
Păşeam mai departe plin de hotărâre, îndreptându-mă spre debarcader.

   – Pe vas, Jennifer! am poruncit eu arătând către yacht cu mâna ce ţinea scrisoarea ( pe care ea nici n-o remarcase ).
Oliver, nu fi nebun, trebuie să supraveghez copiii, protestă ea, păşind totuşi ascultătoare la bord.
Dă-o încolo, Oliver, te rog să-mi explici imediat ce se-ntâmplă?
Ajunsesem la câteva sute de metri în larg.
Trebuie să-ţi spun ceva, am zis eu.
La mal nu se putea, mă rog, să spui ce-aveai de spus? ţipă ea la mine.
Nu, fir-ar să fie! am ţipat la rândul meu ( nici ea, nici eu nu eram supăraţi, dar sufla un vânt de nu se putea auzi om cu om ).
Am ţinut să fim absolut singuri, noi doi! Uite aici ce-am primit!
Şi i-am fluturat plicul pe dinaintea ochilor. A recunoscut imediat antetul.
Ei, Harvard Law School? N-ai să-mi spui că te-au dat afară?
Mai ghiceşte o dată, optimisto! i-am strigat eu.
Ai ieşit primul? îşi dădu ea din nou părerea.
Acum mi-era aproape ruşine să-i mai spun.
Nu chiar: al treilea.
Oh, făcu ea. Doar al treilea?!…
Fii atentă – asta înseamnă totuşi foarte mult: înseamnă lucru în redacţie la Law Review! am urlat eu.
Stătea acolo, c-o expresie total inexpresivă.
Pentru numele lui Dumnezeu, m-am lamentat, dar măcar spune naibii ceva!
Nu înainte de a fi văzut cine a ieşit pe locurile 1 şi 2, răspunse ea.
M-am uitat la ea, sperând c-o să înceapă să zâmbească: aveam impresia că se stăpâneşte să n-o facă.
Hai, Jenny, zău! am stăruit eu.
Am plecat. Pa, la revedere! îmi zise, aruncându-se în apă. M-am azvârlit pe loc în urma ei şi, o secundă mai târziu, chicoteam împreună, agăţaţi de flancul yacht-ului.
Te fac atentă, i-am zis atunci (încercând chipurile un spirit): te fac atentă, că te-ai aruncat în valuri pentru mine!
Aş face mai puţin pe nebunul dac-aş fi în locul tău, mi-a replicat ea. Locul 3 e locul 3!
Hei, nesuferito! i-am spus.
Ce vrei, urâtule? mi-a răspuns.
Îţi datorez enorm! am declarat atunci cu toată sinceritatea.
Nu-i adevărat, urâtule, nu-i adevărat! mi-a replicat ea.
Cum nu-i adevărat? am făcut eu destul de surprins.
Îmi eşti dator vândut! mi-a spus.
În seara aceea am spânzurat 23 de dolari comandând homar la barul de pe faleză la Yarmouth. Jenny se încăpăţâna mai departe să nu se pronunţe: zicea că aştepta mai întâi să vadă la faţă cine sunt cei doi domni de la care „mâncasem bătaie”, cum spunea ea.
Oricât ar părea de stupid, eram atât de îndrăgostit de ea încât, când am ajuns la Cambridge, primul lucru m-am repezit să descopăr cine erau indivizii care mi-o luaseră înainte. Am răsuflat uşurat când am descoperit că şeful promoţiei, Erwin Blasband (City College ’64) era o figură de tocilar şi jumătate, ochelarist, pe lângă asta, şi nici în clin nici în mânecă cu sportul; absolut deloc genul ei. Locul 2 era Bella Landau (Bryn Mawn ’64), o duduie deci. Era perfect, mai ales că Bella Landau era un gen de aşchimodie (ca majoritatea fetelor de la Drept) şi mi-am putut chiar permite s-o cicălesc puţin pe Jenny cu „detalii” de la scurtul nostru stagiu ca absolvenţi la Gannett House – sediul periodicului Law Review. Şi trebuie să spun că munceam pe brânci, uneori până noaptea târziu. Cursul de perfecţionare – şase ore, plus redacţie, plus primul meu articol („Asistenţa persoanelor pauperizate în centrele urbane: studiu social-juridic aplicat la districtul Roxbury, Boston” de Oliver Barrett IV, H.L.R., martie 1966, pp. 861-908).
– E un studiu bun. Într-adevăr un articol bun.
Aşa spusese, de mai multe ori, Joel Fleishman, redactorul-şef. Sincer vorbind, m-aş fi aşteptat la un elogiu mai clar formulat, dar asta-i tot ce mi-a fost dat să aud din partea boss-ului care-mi citise şi aprobase materialul. Jenny spusese despre articol că e „percutant, inteligent şi realmente foarte bine scris”. Ce naiba, nu putea şi Fleishman să spună acelaşi lucru?
Fleishman mi-a spus că-i un studiu bun, Jen.
Dumnezeule, va să zică am stat să te aştept până la ora asta ( se făcuse două dimineaţa ) ca să vii să-mi spui doar atâta lucru? mă luă ea în primire. Cum, vrei să spui că n-a făcut nicio remarcă în legătură cu munca ta de cercetare, cu stilul, cu absolut nimic?
Nu, Jen. S-a mulţumit să declare că e „bun”.
Atunci de ce te-a ţinut până la ora asta în redacţie?
I-am aruncat o privire şăgalnică.
Am avut treabă cu Bella Landau, i-am răspuns.
Oh! făcu ea.
Nu puteam descifra tonul.
Eşti geloasă? am întrebat-o dea dreptul.
Nu; am picioare de zece ori mai frumoase ca ea, mi-a răspuns.
Totuşi, nu eşti capabilă să redactezi dosarul unui caz, este?
După cum nici ea nu e capabilă să facă… lasagne.
Culmea e că da, i-am răspuns. De altfel, chiar astăzi ne-a adus să gustăm lasagne făcute de ea. Au fost unanim apreciate de redacţie ca excelente: cu nimic mai prejos decât picioarele tale.
Jenny dădu aprobator din cap:
Pe cât?
Bine, dar ce-ai de spus la asta? am întrebat-o.
Am de spus c-aş vrea să ştiu dacă Bella Landau îţi plăteşte chiria
Drace, nu-i chip să fac cu tine meci nul, nici atunci când am avantajul!
Pentru că Preppie, avantajul nu-i niciodată de partea ta, fu răspunsul scumpei mele soţii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: