Tarzan of the apes (3)

Viaţă şi moarte           
Dimineaţa îi află prea puţin sau aproape deloc odihniţi, deşi încercaseră o nespusă uşurare la ivirea zorilor. De îndată ce-şi încropiră o frugală gustare, alcătuită din carne de porc sărată, cafea şi biscuiţi, Clayton reîncepu munca de construire a locuinţei lor, pentru că-şi dădea seama că nu se puteau aştepta la niciun fel de siguranţă şi la niciun pic de odihnă noaptea, atîta timp cît nu vor fi despărţiţi de viaţa junglei prin patru pereţi trainici. Era o sarcină anevoioasă care-i luă aproape o lună şi nu clădi decît o singură cămăruţă. Îşi dură casa din trunchiuri mici, groase de vreo cincisprezece centimetri, astupînd spaţiile libere cu un soi de lut pe care-l găsi la mică adîncime de la suprafaţa solului.

             La un capăt construi o vatră din pietre mici aduse pe plajă. Le tencui tot cu lut şi cînd casa fu gata, întinse şi la exterior un strat de lut, gros de vreo zece centimetri.
În deschizătura ferestrei aşeză nişte rămurele, nu mai groase de doi centimetri şi jumătate, pe care le dispuse orizontal şi vertical, împletindu-le atît de strîns, încît alcătuiau gratii de nădejde ce puteau rezista forţei unui animal puternic. În felul acesta locuinţa avea aer şi ventilaţie fără a pierde din siguranţă.
Acoperişul în formă de A fu construit din rămurele mici, legate foarte strîns, peste care aşternu iarba lungă a junglei şi foi de palmier, fixate apoi printr-un ultim strat de lut.
Pentru uşă folosi lăzile de ambalaj care conţinuseră lucrurile lor, fixînd în cuie o placă peste alta şi aşezînd transversal scîndurile de aceeaşi fibră, pînă cînd obţinu un material solid, gros de vreo opt centimetri şi atît de rezistent, încît pe amîndoi îi pufni rîsul numai cît îl priviră. Dar ajuns la acest punct, Clayton se izbi de cea mai mare dificultate, întrucît, după ce construi uşa masivă, nu avu nici un mijloc de a o prinde. Totuşi, după încă două zile de muncă, izbuti să fasoneze două balamale din lemn tare cu ajutorul cărora montă uşa, astfel încît se deschidea şi se închidea cu uşurinţă.
Tencuiala şi finisajul fură adăugate după ce se mutară în casă — ceea ce se întîmplă de îndată ce fu aşezat acoperişul — prin îngrămădirea tuturor lăzilor în faţa uşii, peste noapte; şi astfel, locuinţa lor deveni relativ sigură şi confortabilă.
Construirea unui pat, a scaunelor, a unei mese şi a rafturilor fu o treabă comparativ uşoară, aşa încît spre sfîrşitul celei de-a doua luni erau comod instalaţi şi, de n-ar fi fost teama permanentă de un atac din partea jivinelor precum şi singurătatea din ce în ce mai apăsătoare, nu s-ar fi simţit nici stînjeniţi, nici nefericiţi.
Noaptea, fiarele mîrîiau şi răgeau în jurul micuţei lor cabane, dar omul se deprinde în asemenea măsură cu zgomotele des repetate, încît curînd nu se mai sinchisiră de ele, dormind buştean pînă în zori.
În trei rînduri zăriră fugitiv siluetele masive, asemănătoare cu omul, de felul celei pe care o văzuseră în prima noapte, dar niciodată îndeajuns de aproape ca să-şi poată da seama dacă siluetele întrezărite aparţineau unor oameni sau unor animale.
Păsările strălucitoare şi maimuţele se învăţaseră cu noile lor cunoştinţe şi cum, de bună seamă, nu mai văzuseră niciodată pînă atunci fiinţe omeneşti, odată ce le trecu prima spaimă, începură să se apropie din ce în ce, îmboldite de acea ciudată curiozitate de care-s stăpînite vietăţile pădurii, ale junglei, ale cîmpiei; aşa încît, încă din prima lună, unele păsări ajunseseră să accepte firimituri din mîinile prietenoase ale celor doi Clayton.
Într-o după amiază, în timp ce Clayton lucra la o cabană suplimentară, deoarece avea de gînd să construiască mai multe încăperi, micii lor prieteni caraghioşi — maimuţicile — năvăliră ţipînd şi bruftuind prin copaci, venind în fugă din direcţia măgurii. În timp ce fugeau, aruncau înapoia lor priviri temătoare şi, în cele din urmă, se opriră lîngă Clayton, flecărind aţîţate ca şi cum ar fi vrut să-l vestească de apropierea unui pericol.
În sfîrşit, văzu şi el acel ceva de care se temeau atîta maimuţicile — omul-fiară pe care Clayton îl zărise pînă acum doar în treacăt. Se apropia prin junglă, într-o poziţie semiverticală, sprijinindu-şi din cînd în cînd pumnii pe pămînt — o gigantică maimuţă antropoidă — şi pe măsură ce înainta, scotea nişte mîrîieli guturale şi un soi de sunet lătrat.
Clayton se afla la oarecare distanţă de cabană, pregătindu-se să doboare un arbore cît se poate de potrivit pentru lucrările lui de construcţie. Luni întregi de continuă securitate, timp în care niciun animal primejdios nu se arătase la lumina zilei, îl făcuseră să devină imprudent: Clayton îşi lăsase puştile şi pistoalele în cabană şi acum, cînd văzu uriaşa maimuţă zdrobind sub tălpi vegetaţia măruntă a junglei şi venind drept spre el, dintr-o direcţie ce-i tăia orice cale de scăpare, simţi un fior săgetîndu-l prin şira spinării.
Ştia că, înarmat cum se afla doar cu un topor, şansele lui împotriva monstrului feroce erau într-adevăr foarte mici — şi apoi… Alice! „Ah, Dumnezeule — îşi spuse el — ce se va întîmpla cu Alice?”
Mai exista o slabă nădejde să ajungă înapoi la cabană. Se întoarse şi începu să alerge în direcţia locuinţei, scoţînd strigăte de alarmă menite s-o vestească pe soţia sa ca să fugă şi să se baricadeze după uşa grea a cabanei în cazul cînd gorila i-ar tăia drumul.
Lady Greystoke, care şedea în apropierea cabanei cînd îi auzi strigătul, ridică ochii; îi fu dat să vadă maimuţa, care făcea salturi de o incredibilă sprinteneală pentru un animal atît de mare şi greoi, străduindu-se să i-o ia înainte lui Clayton.
Cu un strigăt stins, Lady Alice fugi spre cabană şi cînd intră, aruncă îndărăt o privire care-i umplu inima de groază, căci monstrul îi tăiase soţului ei calea; Clayton se afla în mare impas, strîngînd toporul cu ambele mîini, gata să-l repeadă asupra animalului furios, în clipa cînd acesta s-ar fi hotărît să te năpustească asupră-i.
— Alice, închide uşa şi baricadeaz-o! strigă Clayton. O să dobor bestia cu toporul!
Dar ştia foarte bine că-l aşteaptă o moarte înfiorătoare, iar Lady Alice ştia şi ea.
Gorila era ditai matahala, cîntărind probabil vreo sută cincizeci de kilograme. Ochii apropiaţi, răi, scăpărau de ură pe sub sprîncenele zbîrlite, în timp ce caninii ascuţiţi ieşiră la iveală dezgoliţi într-un rînjet hidos cînd se opri o clipă să-şi cîntărească prada.
Peste umărul bestiei, Clayton putea vedea uşa cabanei, aflată la o distanţă mai mică de douăzeci de paşi şi se simţi năpădit de un val de groază si de spaimă cînd o zări pe tînăra-i soţie înarmată cu unul din pistoalele lui.
Lady Alice se temuse întotdeauna de armele de foc şi pentru nimic în lume nu ar fi atins vreuna, dar acum se repezi spre maimuţă cu neînfricarea unei leoaice care-şi apără puiul.
— Înapoi, Alice, pentru numele lui Dumnezeu, du-te înapoi!
Dar ea nici nu se gîndi să-i dea ascultare şi chiar în aceeaşi clipă, gorila se năpusti asupra lui Clayton, care nu putu să mai scoată o vorbă.
Omul, adunîndu-şi toate puterile, învîrti toporul deasupra capului, dar vînjosul animal înşfacă unealta cu înspăimîntătoarele-i mîini şi smulgînd-o din strînsoarea lui Clayton, o zvîrli cît colo. Cu un mîrîit sinistru, îşi apucă neajutorata-i victimă, dar în secunda cînd colţii dădură să se înfigă în beregata pe care o căutaseră cu însetare, răsună o detunătură şi glonţul pătrunse în spinarea gorilei, între omoplaţi.
Zvîrlindu-l pe Clayton la pămînt, bestia se întoarse spre noul său vrăjmaş. Dinainte-i se afla fata înspăimîntată, căznindu-se în zadar să mai descarce odată arma în trupul animalului; dar Alice nu cunoştea mecanismul armelor de foc şi trăgaciul căzu inutil, declanşînd un cartuş gol. Aproape în aceeaşi clipă, Clayton se opinti, ridicîndu-se în picioare şi fără să se gîndească la zădărnicia unui asemenea act, se repezi să îndepărteze gorila de pe trupul soţiei sale care se făcuse ghem.
Izbuti totuşi, fără mare efort, căci namila se rostogoli neînsufleţită în iarbă; gorila murise. Glonţul îşi îndeplinise misiunea.
Clayton îşi cercetă în grabă soţia şi constată că nu avea nici o rană, drept care deduse că bestia murise chiar în clipa cînd sărise la Alice. Cu gingăşie, îşi ridică soţia încă leşinată şi o transportă în mica lor cabană, dar trecură două ore pînă cînd Alice să-şi vină în simţiri.
Primele cuvinte pe care le rosti îl umplură de îngrijorare pe Clayton. Căci, la cîtva timp după ce-şi recăpătase cunoştinţa, Alice privi uimită de jur împrejurul cabanei şi apoi, cu un suspin de mulţumire, grăi:
— Vai, John, ce bine-i să te afli acasă la tine! Aveam impresia că nu mai sîntem la Londra, ci într-un loc înfiorător unde ne atacau nişte monştri giganţi.
— Haide, Alice, haide, o domoli el, dezmierdîndu-i fruntea, încearcă să mai dormi şi nu te nelinişti din pricina visurilor rele!
În noaptea aceea se născu fiul lor, în cabana scundă din vecinătatea pădurii virgine, în timp ce un leopard urla în faţa uşii, iar de dincolo de măgură se auzeau tonalităţile grave ale răgetului de leu.
Lady Greystoke nu şi-a mai revenit din şocul pricinuit de atacul gorilei şi cu toate că a mai trăit un an după naşterea fiului ei, nu a mai ieşit niciodată afară din cabană şi nu şi-a mai dat vreodată limpede seama că nu s-ar fi aflat în Anglia.
Uneori îi punea întrebări lui Clayton în legătură zgomotele ciudate care sfîşiau liniştea nopţilor, în legătură cu absenţa servitorilor şi a prietenilor, cu bizara grosolănie a mobilelor din încăpere, dar, cu toate că el nu făcea nicio încercare s-o amăgească, niciodată Lady Alice nu a mai putut sesiza tîlcul tuturor acestora.
Altminteri, gîndea aproape normal, iar bucuria si fericirea pe care le încerca datorită micuţului ei fiu precum şi duioşia constantă cu care-o înconjura soţul ei, făcură ca acest an să fie foarte fericit, cel mai fericit din tînăra-i viaţă.
Clayton ştia foarte bine că dacă Alice şi-ar fi păstrat judecata neştirbită ar fi suferit cumplit din cauza neliniştilor şi a îngrijorării, aşadar, deşi se simţea nespus de îndurerat de starea ei, în unele momente era de-a dreptul bucuros că soţia lui nu putea să înţeleagă realitatea.
De multă vreme renunţase la speranţa de a se salva de acolo, decît doar prin cine ştie ce întîmplare. Cu un zel neostoit, lucrase la înfrumuseţarea interiorului cabanei.
Duşumeaua era acoperită cu piei de leu şi de panteră. Diferite bufete şi rafturi de cărţi căptuşeau pereţii. Vaze ciudate, modelate cu propriile-i mîini din lutul ce se găsea în regiune, purtau buchete de frumoase flori tropicale. Perdelele împletite din fire de iarbă şi de bambus împodobeau ferestrele şi — realizarea cea mai grea dintre toate — reuşise, cu sărăcăcioasele lui unelte, să taie scînduri pentru a nivela suprafaţa pereţilor şi a tavanului şi a-şi înjgheba o podea netedă.
Faptul că izbutise să-şi educe mîinile la îndeletniciri atît de neobişnuite constituia şi pentru el o sursă de continuă şi blîndă mirare. Dar îşi iubea munca, deoarece o făcea de dragul soţiei sale şi a firavei vieţi care venise să le însenineze zilele, deşi le sporise însutit răspunderile şi grozăvia situaţiei. În anul în care urmă Clayton fu atacat în mai multe rînduri de maimuţele gigantice, care păreau acum să bîntuie în permanenţă prin preajma cabanei, dar cum niciodată nu se mai hazardase să iasă fără ambele puşti şi pistoale, nu se mai temea de uriaşele jivine.
Întărise apărarea ferestrelor şi potrivise la uşa cabanei un lacăt de lemn, unic în felul lui, aşa încît, cînd pleca la vînătoare sau la cules de fructe, îndeletniciri pe care era nevoit să le practice în mod constant pentru a asigura nevoile de hrană, nu se mai temea de posibilitatea ca vreuna din bestiile acelea să dea buzna în căminul lui.
La început împuşca cea mai mare parte a vînatului chiar prin fereastra cabanei, dar după un timp animalele se învăţaseră să se ferească de curioasa vizuină de unde izbucneau înfricoşătoare detunături de puşcă.
În răgazurile de odihnă, Clayton îi citea adeseori cu glas tare soţiei lui din teancurile de cărţi pe care le aduseseră cu ei, în vederea noului cămin la care nădăjduiseră. Printre acestea se aflau multe cărţi pentru copii — cărţi cu poze, abecedare, poveşti — căci se aşteptaseră ca odrasla lor să atingă vîrsta cititului mai înainte ca ei să fi putut spera să se întoarcă în Anglia.
Alteori, Clayton îşi făcea însemnări în jurnalul lui, pe care se deprinsese să-l scrie în limba franceză şi unde înregistra amănuntele ciudatei lor vieţi; îşi ţinea jurnalul ferecat într-o casetă de metal.
Cînd se împlini un an de la naşterea fiului ei, Lady Alice se stinse din viaţă, tăcut, în somn. Atît de domol i-a fost sfîrşitul, încît lui Clayton îi trebuiră ore întregi pînă să-şi dea seama că soţia sa era într-adevăr moartă.
Grozăvia situaţiei îşi făcu foarte încet loc în conştiinţa lui şi e îndoielnic dacă şi-a dat vreodată seama pe deplin de imensitatea durerii sale şi de cumplita răspundere care-i apăsa umerii, acum, cînd avea în grijă făptura aceea plăpîndă – copilul care trebuia încă alăptat.
Ultima însemnare din jurnalul său a fost făcută în dimineaţa ce a urmat săvîrşirii din viaţă a Lady-ei Alice şi cuprinde o serie de amănunte expuse într-un limbaj prozaic, care le sporeşte nota patetică: pentru că respiră din ele o apatie istovită, născută dintr-un lung şir de suferinţe şi deznădejdi, o apatie pe care chiar această cruntă lovitură abia de-o putea face să vibreze în adîncurile unei dureri mai intense:
„Fiul meu ţipă după mîncare. O, Alice, Alice, ce să mă fac?”
Şi în timp ce John Clayton aşternea aceste cuvinte, sortite să fie cele din urmă scrise de mîna lui, capul îi căzu ostenit peste braţele întinse pe masa cioplită pentru cea care zăcea acum împietrită şi rece în patul de alături.
            Vreme îndelungată, nici un sunet nu ştirbi tăcerea mormîntală a amiezii de junglă, în afară de scîncetele jalnice ale micuţului pui de om.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: