Poveste de iubire (11)

Domnul şi Doamna Oliver Barrett III au deosebita plăcere să vă invite la un dineu, cu prilejul celei de-a şaizecea aniversări a Domnului Barrett, sâmbătă 6 martie, ora 7 seara, la Dover House, Ipswich, Massachussetts. R.S.V.P. * (*Repondez, s’il vous plaît)
Ei? întrebă Jennifer.
Mai e ceva de întrebat? am mormăit eu. Eram complet cufundat în conspectarea unei teme fundamentale pentru examenul de criminalistică. Jenny, care îmi tot flutura prin faţă invitaţia, începuse să mă enerveze.
După părerea mea, a sosit timpul, Oliver, mi-a spus ea.

   – Timpul pentru ce?

Pentru ceea ce ştii foarte bine, mi-a răspuns. Sau vrei să pretinzi c-ar fi cazul să-şi ceară iertare venind în patru labe până aici?
Continuam să tocesc; ea, să mă piseze.
Ollie, nu-ţi dai seama, a ajuns să-ţi facă el avansuri!
Spanac, Jenny. Pe plic e scrisul mamei.
Parcă ziceai că nu te-ai uitat deloc la scrisoare! observă ea pe un ton mai ridicat.
O.k. Da, îmi aruncasem privirea din fugă pe plic, ceva mai înainte. Poate că eram distrat când m-a întrebat adineaori. În definitiv, conspectam pe rupte, eram în ajunul examenului de criminalistică. Şi, mai la urma urmei, putea să mă slăbească tocmai acum cu morala.
Ollie, dar de ce nu te gândeşti puţin, schimbă ea tonul, încercând să mă înduplece. 60 de ani e totuşi o vârstă. Unde scrie c-o să mai fie-n viaţa când o să-ţi vină ţie pe chelie, la sfârşit, să te-mpaci?
În termenii cei mai simpli, i-am adus la cunoştinţă lui Jenny, că nu putea fi vorba de nici o împăcare; şi, pe de altă parte, c-o rog să-mi dea pace ca să-mi văd de examen. Se ghemui foarte calmă într-un colţ al pernei pe care ţineam picioarele şi tăcu chitic; mi-am dat seama însă imediat că privirele ei erau fixate asupra mea, scrutându-mă mustrător. Am luat ochii de pe carte şi-am privit-o.
Într-o bună zi, îmi zise ea – când vei ajunge să primeşti bobârnace de la Oliver V...
Nu se va numi Oliver, poţi să fii sigură de asta! am răbufnit eu. N-a ridicat glasul la mine, deşi avea obiceiul să nu se lase mai prejos ori de câte ori începeam să mă răstesc.
Uite, Ol, chiar dacă se va numi, să spunem, Bozo, puştiul va avea motive să-ţi poarte pică; de pildă, pentru că ai fost ceva la Harvard la vremea ta. Iar când va ajunge pe băncile universităţii, tu vei fi probabil un mare consilier la Curtea Supremă.
I-am răspuns categoric că fiul meu nu-mi va purta pică pentru nimic, niciodată. M-a întrebat atunci, cum puteam fi sigur. Evident, n-aveam nicio dovadă. Voiam doar să spun că băiatul nostru nu-mi va purta pică; nu puteam explica de ce. În absolută contradicţie cu toată logica, Jenny adăugă:
Şi tatăl tău te iubeşte, Oliver. Te iubeşte cum şi tu ai să-l iubeşti pe Bozo. Dar voi, familia Barrett, sunteţi nişte oameni atât de ai dracului, atât de mândri şi de ambiţioşi, încât am impresia că până-n mormânt tu şi tatăl tău o să ţineţi morţiş la impresia că va urâţi unul pe altul.
Noroc că eşti tu mai brează, am ripostat, maimuţărindu-mă.
Da, într-adevăr, a răspuns ea.
Consider discuţia încheiată, am pus eu punct.
Eram în definitiv bărbat şi capul familiei. Am revenit la cursul meu şi Jenny s-a ridicat în picioare. Dar îndată, aducându-şi aminte, a reluat:
Mai rămâne problema R.S.V.P.
I-am spus că o absolventă a colegiului Radcliffe putea, după părerea mea, compune un foarte drăguţ răspuns negativ la R.S.V.P – ul invitaţiei – asta şi fără asistenţa specială a unui mentor.
– Uite, Oliver, oi fi având şi eu păcatele mele, poate că sunt mincinoasă sau ce vrei tu; dar de un lucru te rog să fii sigur: n-am jignit niciodată pe nimeni cu bună ştiinţă, de când mă ştiu. Şi nici nu cred s-o pot face de-acum încolo.
De fapt, în clipa aceea mă jignea pe mine, aşa încât am rugat-o politicos să procedeze în legătură cu R.S.V.P-ul exact aşa cum socotea de cuviinţă; în esenţă, până una alta, răspunsul era neschimbat: n-aveam să ne vedem decât când va da îngheţul peste împărăţia lui Scaraoţchi. Şi m-am întors pentru a doua oară la cursul meu de criminalistică.
Ce număr are? am auzit-o întrebând cu glas foarte calm. Era cu o mână pe telefon.
Ce-ţi veni? Nu poţi să-i scrii 3 rânduri?
Încă puţin şi să ştii că-mi ies din sărite. Dă-mi te rog imediat numărul!
I l-am dat şi cât ai zice peşte m-am cunfundat în deliberarea apelului împricinatului meu la Curtea Supremă de Justiţie. Nu ascultam ce spunea Jenny. Mai bine zis încercam, căci în definitiv ne aflam totuşi în aceeaşi odaie.
Oh, bună seara, domnule , am auzit-o zicând.
Moaş’sa pe gheaţă! Te pomeneşti că el era la capătul firului. Dar cum era cu putinţă! Trebuia să fie la Washington în timpul săptămânii! Aşa spunea, acum câtva timp, New York Times într-un „profil” biografic. Nu mai poţi pune bază pe nimic. Se duce-n mă-sa şi seriozitatea gazetăriei.
Cât durează să spui nu?
Nu ştiu cum, dar lui Jennifer îi şi trebuise mult mai mult decât ar fi fost normal pentru a pronunţa această silabă simplă.
Ollie…?
Astupase receptorul cu palma.
Ollie, spune-mi, răspunsul e obligatoriu negativ?
Gestul meu din cap dădea indicaţia „da, obligatoriu”, iar semnul cu mâna prin aer voia să spună „grăbeşte-te naibii şi termină odată conversaţia”.
Regret extrem de mult – spunea ea în telefon. Regretăm vreau să spun, regretăm foarte mult…
Regretăm! Ce-o apucase să mă amestece şi pe mine! Şi apoi, de ce tărăgăna gargara în loc să închidă?
Oliver!
Pusese din nou palma pe receptor şi vorbea acum foarte tare.
Se simte profund jignit, Oliver! Cum e posibil să stai atât de nepăsător şi să laşi inima tatălui tău să sângereze?
Dacă n-ar fi fost în aşa hal de răscolită, aş fi putut încerca să-i explic a zecea mia oară că pietrele n-au cum să sângereze şi că nu era cazul să ia propriile ei concepţii greşite şi italo-mediteraneene despre părinţi şi să le proiecteze în mod absurd pe colţii de granit ai muntelui Rushmore. Era însă îngrozitor de tulburată. Şi, culmea, mă tulbură şi pe mine.
Oliver, stărui ea, n-ai putea, zău, să-i spui şi tu măcar un cuvânt?
Să-i spun eu lui, un cuvânt? Trebuie că-şi ieşise din minţi!
Oliver, poate nu altceva: un simplu „hello, ce mai faci…”
Îmi întindea acum receptorul. Se străduia cât putea să nu se lase podidită de lacrimi.
Am spus odată: nu-i mai adresez cuvântul câte zile oi avea. Niciodată.
Acestea pe un ton desăvârşit de calm.
Dar acum pe Jenny o podidise plânsul. Nimic sonor, e drept – doar lacrimi care-i şiroiau pe faţă. Şi atunci, în clipa aceea, a început dintr-o dată să mă implore.
Pentru mine, Oliver. Fă asta pentru mine. Nu ţi-am cerut niciodată nimic. Te implor.
Eram trei. În picioare, trei oameni (îmi puteam închipui destul de clar prezenţa tatei) – trei oameni în aşteptare. Aşteptând ce? Pe mine.
Pur şi simplu nu puteam face una ca asta.
Nu pricepea oare Jenny că ceea ce-mi cerea să fac era un lucru imposibil? Ar fi putut să-mi ceară absolut orice: orice, în afară de asta. Şi pe când stăteam aşa, înfipt în picioare, cu privirea pironită în duşumea, clătinând îndărătnic din cap a refuz total, şi simţindu-mă în tot acest răstimp îngrozitor de prost, am auzit-o pe Jenny răstindu-se dintr-o dată la mine cu un şuierat de furie pe care nu i-l mai auzisem până atunci niciodată.
– N-ai pic de inimă, eşti un monstru dezgustător; au fost cuvintele ei.
Şi apoi, ca să încheie convorbirea cu tata îi spuse în telefon următoarele:
Domnule Barrett, ştiţi, Oliver doreşte foarte mult să vă spună că, în felul său deosebit…
Făcu o pauză ca să-şi tragă răsuflarea. După hohotul de plâns de adineaori era şi firesc. Cât despre mine, eram atât de uluit, încât mă simţeam incapabil să mişc, aşteptam doar să văd încheierea aşa-zisului meu „mesaj”.
… că vă iubeşte foarte mult, spuse ea, şi închise telefonul pe loc.
Nu există explicaţie raţională pentru ce am putut să comit în următoarea fracţiune de secundă. Pledez pentru pierderea momentană a facultăţilor mele mintale. Rectific: orice pledoarie e de prisos. Nu mi se va putea ierta vreodată ce-am făcut în acea clipă.
I-am smuls ca un barbar telefonul din mână, l-am rupt apoi cu fir cu tot din priză, şi-am dat cu el de pământ…
– Fir-ai a dracului să fii, Jenny! Cară-te odată! Cară-te naibii din viaţa mea!
Încremenisem; suflam acum ca un animal, ca o brută ce eram. Iisuse Christoase! Dar pentru numele lui Dumnezeu, ce mi se întâmplase?
Îndată ce m-am dezmeticit, am constatat că Jenny nu mai era nicăieri.
Dispăruse.
Vreau să spun că dispăruse cu totul: n-auzisem nici măcar zgomot de paşi pe scară. Doamne fereşte! Probabil c-a pornit ca din puşcă în clipa când i-am smuls telefonul din mâini. Nu-şi luase nici măcar paltonul; şi şalul ei era aici. Nu ştiu care sentiment era mai covârşitor pentru mine: teroarea de a nu şti ce să fac pe moment, sau groaza de a nu şti exact ceea ce făcusem acum un minut.
Am început îndată s-o caut peste tot.
La biblioteca Şcolii de Drept m-am strecurat printre rândurile de tocilari, tulburând toate mesele cu privirea mea scotocitoare. În lung şi-n lat, de câte cinci, şase ori. E drept că nu ziceam nimic: eram însă conştient de faptul că privirea mea era atât de intensă, faţa mea atât de îndârjită, încât nu se putea să nu fi răscolit dracului întreg „stabilimentul”. Dar cui naiba îi pasă de asta?
De Jenny nici urmă.
Fuga înapoi prin Harkness Commons, apoi prin hol, apoi jos la expres. Un sprint îndârjit după asta până la Agassiz Hall, la Radcliffe. Nu era nici acolo. Fugeam acum ca un bezmetic în toate direcţiile, picioarele abia îmi mai ţineau pasul cu zvâcniturile inimii.
Pâine Hall? (porcărie de ironie!). Într-adevăr, la parter erau sălile de repetiţie pentru pian. O ştiu eu pe Jenny. Când are draci se răzbună pe pian, fir-ar să fie! Corect? Corect. Dar ce te faci dacă are mai mult decât draci; dacă a tras o spaimă vecină cu moartea?
Sinistră treabă coridorul acela, cu săli de repetiţie pe stânga şi pe dreapta. Acorduri de Mozart şi Bartok, de Bach şi Brahms răzbăteau haotic prin uşi, amestecându-se într-un vacarm înfiorător, ca într-o nesfârşit de lungă cutie de rezonanţă.
– Aici trebuie să fie!
Mă opresc instinctiv în dreptul unei uşi dindărătul căreia veneau acordurile (mânioase?) ale unui preludiu de Chopin. Am stat locului o clipă. Cântă prost – cu pauze şi poticniri, cu multe falsuri. La un moment dat nu mai cântă: aud un glas boscorodind „drace!” Nu se putea: era Jenny! Deschid brusc uşa.
La pian o studentă. Şi-a ridicat privirea spre mine. Urâtă foc, lată în umeri, hippie – genul Radcliffe – afanisit, probabil iritată de apariţia mea intempestivă.
Ce ţi-e omule? m-a întrebat ea.
Rău, rău, am răspuns, trăgând uşa după mine.
A urmat un raid fulger prin Harvard Square, Cafe Pamplona, Tommy’s Arcade – până şi la Hayes Bick: o mulţime de melomani şi de snobi peste tot. Nici urmă de Jenny.
Unde să fi fugit?
Pasajul subteran spre metrou era de mult închis, dar dacă ar fi fugit glonţ în scuar, încă din prima clipă, e drept c-ar fi putut prinde trenul de Boston. Pas alergător, până la capătul liniei de autobus.
Se făcuse aproape 1 noaptea când am reuşit să bag o fisă în automatul interurban de lângă chioşc, în Harvard Square.
Alo, Phil?
Alo… da, răspunse un glas somnoros, la celălalt capăt al firului. Cine-i acolo?
Oliver la telefon.
Oliver! Părea speriat. A păţit Jenny ceva? se interesă el pe loc. Dacă mă întreba de ea trebuia să înţeleg că-i cu el acolo, sau dimpotrivă?
Oh, nu, Phil, nici pomeneală.
Slavă cerului. Tu ce mai faci, Oliver?
Odată asigurat că fata era teafără, vocea lui redevenise obişnuită şi prietenoasă. Ca şi cum nu l-ar fi deranjat sculându-l din somn în puterea nopţii.
Foarte bine, Phil, mă simt excelent. Bine, bine! Ia spune, Phil, dar ce mai spui de Jenny?
Nu prea mai spun, ce naiba vrei să spun – răspunse el cu glas curios de liniştit.
Adică cum, Phil?
Ce Dumnezeu, nu mă înţelegi? Ar trebui să vină pe-aicea mai des, asta vreau să spun: dă-o-ncolo, doar sunt şi eu de-al casei!
Dacă se poate să fii şi uşurat şi panicat în acelaşi timp, era exact lucrul ce mi se întâmplă.
E-acolo, cu tine? m-a întrebat din nou.
Nah!
Dă-mi-o şi mie; las’ că-i zic eu vreo două chiar acum.
Nu pot, Phil.
Oh, doarme? Te pomeneşti că doarme; ei, dacă doarme, n-o scula.
Da, am spus.
Ia ascultă aici, golane, a reluat el.
Da, mă rog?
Spune-mi şi mie o chestie: unde-i Cranston, Rhode Island – chiar aşa departe, la dracu-n praznic, că nu reuşiţi şi voi să daţi pe aici, din când în când, aşa, măcar într-o duminică după-masă? Sau poate vreţi să vin eu la voi?
Hmm, nu, Phil. O să venim noi.
Când?
Păi, într-o duminică.
Nu mă lua cu „într-o duminică”. Ce-i aia?… Un flăcău de ispravă nu spune niciodată „Într-o duminică”; spune „Duminica asta”. Înţelegi ce vreau să spun, da, Oliver?
Da, dom’le, gata. Duminica asta.
Alo! La ora 4. Dar fii atent cum conduci. E bine?
Foarte bine.
Data viitoare telefonează cu taxă inversă, fir-ar să fie. Pa.
Şi-a închis.
M-am pomenit singur în mijlocul pieţii pustii, fără să ştiu încotro s-o pornesc, de ce lucru să m-apuc mai întâi. Un individ de culoare, după ce mi-a dat câteva târcoale, s-a apropiat să mă întrebe dacă nu vreau să iau un drog. I-am răspuns absent:
Nu , domnule, mulţumesc.
Nu mai avea nici un rost să alerg. Ce zor putea fi să ajung intr-o casă goală?
Se făcuse foarte târziu şi mă simţeam amorţit – mai mult de frică, decât de oboseală şi frig (era departe de-a fi cald, vă rog să mă credeţi). La câţiva metri de intrare mi s-a părut că zăresc pe cineva stând jos pe trepte, înaintea uşii. Am probabil vedenii, mi-am zis, căci silueta nu mişca.
Era totuşi Jenny.
Stătea aşezată pe ultima treaptă de la intrare.
Eram prea istovit ca să mai intru în panică, prea uşurat ca să mai vorbesc. Îmi doream în gând un singur lucru: să aibă lângă ea o bâtă şi să mă pocnească cu ea.
Jen?
Ollie?
Vocile noastre aveau un ton atât de calm, încât orice fior emoţional era cu neputinţă de sesizat.
Mi-am uitat cheia, spunea Jen.
Înţepenisem acolo, la picioarele treptelor; mi-era teamă s-o întreb de cât timp aştepta; eram conştient doar de faptul c-o jignisem îngrozitor.
Jenny, nu ştii ce rău îmi pare, am început eu să mă scuz.
Încetează! mi-o reteză ea scurt. Când iubeşti nu-i nevoie nici măcar de scuze, pentru nimic, niciodată.
Am urcat treptele până la ea.
Acum aş vrea să merg la culcare, Ol, o.k.? mi-a spus.
O.k.
Am intrat în casă. Pe când ne dezbrăcam mi-a aruncat o singură privire şi inima mi-a revenit la loc.
Să ştii că am spus serios ce-am spus, Oliver.
   Şi asta a fost tot.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: