Nils Holgersson (27)

Coliba
Când se trezi a doua zi dimineaţă, băiatul rămase mut de uimire, căci se afla într-un pat. Văzându-se într-o casă cu patru pereţi şi cu acoperiş, i se păru că era acasă la el. „Parcă o văd pe mama că-mi aduce cafeaua”, bâigui el, somnoros. Îşi aduse însă aminte că se afla într-o colibă părăsită de pe dealurile ciorilor şi că Tândală-Nătăfleaţă îl adusese acolo în seara din ajun.
Îl dureau toate mădularele după călătoria pe care o făcuse cu o zi înainte şi i se părea nespus de plăcut să stea tolănit în pat, liniştit, în aşteptarea lui Tândală-Nătăfleaţă, care îi făgăduise că va veni să-l ia. Patul avea perdele de stambă, şi băiatul le trase la o parte, curios să afle ce era în colibă. Îşi dădu repede seama că nu mai văzuse niciodată o colibă ca asta. Pereţii erau încropiţi numai din câteva rânduri de buşteni. Apoi venea acoperişul. Cât despre tavan, nici pomeneală, astfel că putea să vadă din pat coama acoperişului. Coliba era atât de mică, încât păţea anume făcută pentru fiinţe ca el, iar nu pentru oameni în toată puterea cu vântului. În schimb, vatra şi cuptorul îl făceau să creadă că nu văzuse niciodată altele mai mari. Uşa era tăiată în perete, lângă cuptor, şi semăna mai degrabă cu o ferestruie. Peretele opus avea o fereastră scundă şi largă, cu multe gemuleţe.

Lucruri pe care le-ai fi putut duce în altă parte nu se aflau mai deloc în colibă. Banca de pe una din laturi şi masa de sub fereastră erau fixate în pereţi, ca şi patul cel mare în care se odihnea băiatul, ca şi dulapul bălţat.
Năpârstoc se întreba a cui o fi fost acea colibă şi de ce era părăsită. După toate aparenţele, cei care locuiseră în ea aveau de gând să vină înapoi. Ibricul de cafea şi oala de ciorbă erau încă pe vatră, iar în cotlonul cuptorului se mai vedeau câteva lemne. Într-un colţ era vătraiul şi cleştele; furca de tors fusese urcată pe o laviţă, iar pe poliţa de deasupra ferestrei se mai vedeau nişte câlţi şi nişte fuioare de in, câteva suluri de borangic, o lumânare de seu şi un plic de chibrituri.
În adevăr, totul din casă dovedea că stăpânii colibei îşi puseseră în gând să se întoarcă acolo. Patul avea aşternut, iar pe pereţi erau atârnate trei carpete lungi de stofă. Pe ele erau parcă zugrăviţi trei oameni călare. Atât caii cât şi călăreţii erau înfăţişaţi în diferite poziţii de jur împrejurul colibei şi până sus, la căpriorii acoperişului îşi continuau călătoria.
Ridicând ochii, băiatul văzu însă ceva care-l făcu să sară într-o clipă. Erau nişte lipii uscate, înfipte, într-o frigare. Păreau a fi vechi şi mucegăite. Erau totuşi turte de aluat şi-l îmbinau să le guste. Năpârstoc dădu în ele cu cleştele şi una din lipii căzu jos pe podea. Mâncă din ea cât mâncă, apoi îşi umplu trăistuţa. Pâinea e pâine şi oricând e bună, cât de veche ar fi.
Băiatul mai cercetă încă o dată toate ungherele, să vadă dacă nu cumva era rost să mai descopere ceva de luat cu el la plecare. „De ce n-aş pune-n trăistuţă un lucru de care am nevoie, dacă alţii nu se folosesc de el?” îşi zicea el. Dar mai toate lucrurile pe care le găsi erau prea mari şi prea grele ca să le poată lua cu sine. Singurele lucruri pe care le putea lua, fără a fi stingherit, erau câteva beţe de chibrituri.
Zis şi făcut. Se căţără pe masă şi, cu ajutorul perdelei de la pat, se sui pe poliţa de la fereastră. În timp ce-şi umplea traista cu chibrituri, intră pe fereastră cioara cu pana albă.
— Iată-mă-s! zise Tândală-Nătăfleaţă, aşezându-se pe masă. N-am putut veni mai devreme, deoarece noi, ciorile, am ales azi un nou conducător al cârdului, în locul lui Vifor.
— Pe cine l-aţi ales? vru să afle băiatul.
— L-am ales pe Garm Pană-Albă, pe care înainte îl chema Tândală-Nătăfleaţă, răspunse cioroiul umflându-se în pene, ca să pară cât mai maiestuos.
— Bună alegere! zise Năpârstoc, felicitându-l din toată inima.
Năpârstoc auzi atunci la fereastră un glas care i se păru cunoscut.
— Aici e? întrebă jupânul Smirre, vulpoiul.
— Da, aici s-a ascuns, îl asigură un glas de cioară.
— Fii cu băgare de seamă, Năpârstoc! strigă Garm. Afară e Vijelia cu vulpoiul acela care vrea să te mănânce!
Mai mult n-a apucat să spună, că Smirre s-a şi repezit dintr-o săritură la fereastră. Cercevelele vechi şi putrede se frânseră sub greutatea jivinei şi în clipa următoare Smirre se afla pe tăblia ferestrei. Pe Garm Pană-Albă, care nu avusese timp să fugă, îl ucise cât ai zice peşte, înfigându-şi colţii în el. Apoi sări pe podea în căutarea băiatului. Năpârstoc încercă să se pitească după un ghemotoc de câlţi, dar Smirre îl ochise şi se pregăti să-l ajungă dintr-o săritură. Coliba era atât de mică şi de joasă, că vulpoiul putea să ajungă la el fără nicio greutate. În clipa când vulpoiul îl încolţise de nu mai părea să aibă scăpare, băiatului îi veni în minte o idee: aprinse un chibrit şi dădu foc ghemotocului de câlţi, zvârlindu-l spre Smirre. Văzându-se cuprins de flăcări, vulpoiul înnebuni de groază. Nu se mai gândi la băiat, ci fugi din colibă într-un suflet.
Se pare însă că Năpârstoc scăpase de o primejdie ca să dea de alta şi mai mare. De la ghemotocul de câlţi pe care îl aruncase asupra vulpoiului, focul se împrăştiase şi ajunsese la perdeaua patului. Băiatul sări jos să-l stingă, dar nu mai era chip, căci vâlvătaia crescuse grozav şi dogorea de nu te puteai apropia.
Coliba se umplu repede de fum, iar jupânul Smirre, care stătea la pândă afară sub fereastră, începu să-şi dea seama de cele ce se petreceau înăuntru.
— Ei, Năpârstoc! strigă el. Alege una din două: ori te înăbuşi acolo, ori ieşi afară la mine. Eu, unul aş fi mai dornic să te mănânc de viu. Dar, oricare ţi-ar fi moartea, eu de ea tot o să mă bucur grozav şi o să mă veselesc.
Băiatul nu putea să creadă altceva decât că vulpoiul avea de astă dată dreptate când îi vedea pieirea apropiată, căci focul se înteţea cu o repeziciune înspăimântătoare. Patul întreg era acum în flăcări, din podea ieşea fum, iar pe fâşiile de stofă zugrăvite focul înainta de la un călăreţ la altul. Năpârstoc sărise pe vatră şi tocmai încerca să deschidă uşiţa de la cuptor, când deodată auzi răsucindu-se încet o cheie în broasca uşii. De bună seamă că era vorba de nişte oameni care voiau să intre în colibă şi, în situaţia îngrozitoare în care se afla, nu avea niciun motiv să se teamă, ci, dimpotrivă, trebuia să se bucure. Când uşa fu deschisă în sfârşit, Năpârstoc se şi afla în pragul ei. Înaintea lui stăteau doi copii, dar nu mai avu vreme să vadă uimirea lor că toată coliba era în flăcări, ci dădu buzna pe lângă ei şi o tuli afară.
Nu se depărtă însă prea tare. Ştia doar că Smirre îl urmărea şi-şi dădu seama că era mai înţelept să rămână în apropierea copiilor. Se întoarse deci spre colibă, ca să vadă cine erau cei veniţi, dar asta nu dură decât o clipă, şi Năpârstoc dădu fuga spre ei, strigându-le:
— Noroc bun, Osa! Noroc bun, dragă Mats! Văzându-şi prietenii, Năpârstoc uită cu totul unde se afla. Ciorile, coliba în flăcări şi animalele cu grai omenesc îi dispărură din minte. Parcă se făcea că umbla pe o mirişte din Vemmenhög şi că păzea un cârd de gâşte, iar pe un câmp învecinat stăteau cu gâştele cei doi copii din Smoland. Cum i-a văzut, s-a suit pe gard şi a strigat la ei:
— Noroc bun, Osa! Noroc bun, dragă Mats!
De îndată ce zăriră un astfel de pici venind spre ei cu mâna întinsă, cei doi copii se dădură câţiva paşi înapoi, cu spaima în suflet.
Văzându-le frica întipărită pe faţă, Năpârstoc îşi veni în fire şi îşi aduse aminte cine era. I se părea că nu putea să i se întâmple o nenorocire mai mare decât aceea ca tocmai Osa şi Mats să vadă că fusese fermecat. Ruşinea şi amărăciunea că nu mai era o fiinţă omenească îl copleşiră. Se întoarse şi o luă la fugă. Nici el nu ştia încotro.
Pe bărăgan însă avu noroc de o întâlnire neaşteptată şi fericită. În iarba-neagră zări ceva alb, şi peste câteva clipe în întâmpinarea lui veneau gâscanul Martin însoţit de Dunfin.
Văzând că Năpârstoc alerga de-i sfârâiau călcâiele, gâscanul crezu că era urmărit de niscaiva duşmani nemiloşi. Şi, fără să-l mai întrebe ceva, îl luă degrabă în cârcă şi porni cu el spre gâştele sălbatice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: