Aventurile lui Tom Sawyer (21)

Vacanţa se apropia. Învăţătorul, de obicei aspru cu copiii, era din zi în zi mai aspru şi mai pretenţios: voia cu tot dinadinsul ca elevii să facă o impresie bună în ziua „examenului”. Nuiaua şi linia lui rar se odihneau: cel puţin în ce-i privea pe şcolarii mai mici. Nebătuţi scăpau doar cei mai mari şi „domnişoarele” de optsprezece-douăzeci de ani. Pedepsele domnului Dobbins erau de altfel foarte drastice, căci deşi sub perucă purta un cap cu desăvârşire chel şi lucios, bătrân nu era şi muşchii nu-i slăbiseră câtuşi de puţin. Pe măsură ce se apropia ziua cea mare, toate pornirile tiranice care-i mocneau în suflet ieşeau la iveală. Cu o plăcere cruntă, pedepsea până şi cele mai mici abateri. Urmarea firească era că băieţii cei mici tremurau toată ziua de spaimă, iar noaptea urzeau tot felul de planuri de răzbunare. Şi niciodată nu pierdeau prilejul de a-i juca „domnului” câte un renghi. Dar tot el rămânea câştigător. Represaliile care urmau după fiecare răzbunare izbutită erau atât de năprasnice şi de copleşitoare, încât băieţii părăseau totdeauna câmpul de bătaie amarnic înfrânţi. 

           În cele din urmă s-au vorbit cu toţii în taină şi au ticluit un plan care promitea o victorie strălucită. L-au atras în complot pe băiatul zugravului de firme, destăinuindu-i planul şi cerându-i ajutor. Băiatul avea motivele lui să fie încântat, căci „domnul” locuia şi lua masa acasă la părinţii lui şi-i dăduse nenumărate pricini să-l urască. Soţia „domnului” pleca peste câteva zile într-o vizită la ţară şi atunci nimic n-avea să mai stea în calea reuşitei planului. Domnul învăţător se pregătea totdeauna pentru marele evenimente trăgând serios la măsea, şi băiatul zugravului de firme spuse că în seara examenului, când domnia sa va fi afumat tocmai cât trebuia, el va aranja „chestia”, pe când „domnul” va moţăi acasă în scaun, apoi va avea grijă să fie trezit la timp, ca să plece în mare grabă la şcoală.
În cele din urmă, sosi şi mult aşteptata zi. La orele opt seara, şcoala era luminată din belşug şi împodobită cu ghirlande şi cununi de frunze şi flori. Pe o estradă trona „domnul”, în scaunul său mare, având îndărătul lui tabla neagră. Părea destul de bine dispus. Trei şiruri de bănci de fiece parte şi şase şiruri în faţa sa erau ocupate de către demnitarii târgului şi părinţii elevilor. La stânga sa, înapoia rândurilor de cetăţeni, se afla improvizată o estradă spaţioasă, pe care fuseseră aşezaţi şcolarii ce urmau să ia parte la reprezentaţia din seara aceea: şiruri de băieţi mici, care se simţeau cât se poate de prost, de mult ce se spălaseră şi din pricina hainelor de sărbătoare, şiruri de băieţi mari, stângaci şi neciopliţi; voaluri de zăpadă ale fetelor şi domnişoarelor înveşmântate în organdi şi muselină, prea conştiente de braţele lor goale, de anticele imitaţii de bijuterii ce le aveau de la bunica, de fundiţele lor roze sau albastre şi de florile din păr. Restul sălii era ocupat de şcolari care nu luau parte la program.
Demonstraţiile începură. Un băiat mititel de tot se sculă în picioare şi, cu o mutră bleagă, recită: „Ştiu bine că vă miraţi şi că nici nu v-aşteptaţi, mic cum sunt că îndrăznesc, eu în public să vorbesc” ş.a.m.d., însoţindu-şi performanţa cu mişcările penibil de regulate şi spasmodice pe care le-ar fi executat o maşină puţintel deranjată. O scoase la capăt cu bine, deşi grozav de înspăimântat şi obţinu un ropot de aplauze când se retrase făcând ca un automat plecăciunea de rigoare.
O fată mică, cu o feţişoară sfioasă, spuse peltic: „Mary cea mică avea o mieluşică” ş.a.m.d., execută o plecăciune care înduioşă publicul, îşi primi şi ea porţia de aplauze şi se aşeză la loc îmbujorată şi fericită.
Tom Sawyer se înfăţişă plin de trufaşă încredere, se avântă către înălţimile înflăcăratului şi nemuritorului poem declamatoriu „Daţi-mi libertatea, sau de nu, daţi-mi moartea!” — rostit cu patima cuvenită şi cu o frenetică gesticulare—şi se poticni brusc, pe la mijloc. Îl cuprinse o fâstâceală grozavă, îi tremurau picioarele şi simţea că se înăbuşă. E drept că se bucură de multă înţelegere din partea întregii săli—dar şi de o tăcere desăvârşită care, de bună seamă, era mai neplăcută chiar decât înţelegerea. Învăţătorul se încruntă şi asta întregi catastrofa. Tom se mai luptă ce se luptă, apoi se retrase, zdrobit. Se înregistră o slabă încercare de aplauze, care se stinse curând.
Urmară „Flăcăul sta pe puntea-n flăcări”, „Căderea asirienilor” şi alte nestemate ale genului declamator. Apoi avură loc exerciţii de lectură şi o încercare în demonstraţii de ortografie. Cei câţiva elevi din clasa de latină recitară cu cinste. Acum venea la rând partea cea mai însemnată a serii, „compoziţiile” originale ale tinerilor domnişoare. Fiecare la rândul ei înainta până la marginea estradei, tuşea puţin ca să-şi dreagă glasul, ridica manuscrisul (legat gingaş cu o panglicuţă) şi începea să citească, trudindu-se a da o deosebită atenţie „expresiei” şi punctuaţiei. Erau aceleaşi teme pe care, cu prilejuri similare, le elucidaseră mamele lor, bunicile lor, şi fără îndoială că şi străbunicile, de la cruciade încoace. „Prietenia” era una dintre ele; alta „Amintiri de odinioară”, apoi „Sentimentul religios în istorie”, „Ţara visurilor”, „Avantajele culturii”, „Asemănări şi deosebiri între diferitele forme de cârmuire politică”, „Melancolie”, „Dragoste filială”, „Năzuinţele sufletului” ş.a.m.d.
Una din trăsăturile izbitoare ale acestor compoziţii era o melancolie cultivată cu grijă şi scumpă autoarei, alta era o revărsare inutilă şi îmbelşugată de „vorbire aleasă”, alta o tendinţă de a vârî cu tot dinadinsul cuvinte şi fraze care se bucurau de mare trecere şi de a le folosi până se toceau cu desăvârşire. O particularitate ce le caracteriza şi le strica pe toate era nelipsita şi nesuferita predică moralizatoare; la sfârşitul fiecăreia dintre ele, apărea şi ea, gudurându-se şi dând din coada-i bearcă. Oricare ar fi fost subiectul, autoarea îşi torturase creierii şi-l sucise până izbutise să-i găsească o latură ce putea fi contemplată cu folos de către simţul moral şi religios. Făţărnicia bătătoare la ochi a unor asemenea fraze moralizatoare nu era de ajuns ca să impună alungarea acestei mode din şcoli şi nu este de ajuns nici astăzi. Nu e şcoală, în tot cuprinsul ţării noastre, unde tinerele domnişoare să nu se simtă obligate a-şi încheia compoziţiile cu o morală. Şi veţi găsi până la urmă că morala celei mai fluşturatice şi mai puţin evlavioase fete din şcoală este totdeauna cea mai lungă şi cea mai accentuat pioasă. Dar destul despre asta. Adevărul curat nu se înghite uşor. Să ne întoarcem la „examen”. Cea dintâi compoziţie căreia i se dădu citire era întitulată: „Aşadar, asta e viaţa?” Sperăm că citito­rul va putea îndura un extras:
„Pe cărările bătătorite ale vieţii, cu ce delicioase emoţii soarbe mintea adolescentei scena mult aşteptată a unei festivităţi! Imaginaţia schiţează în nuanţe roze nesfârşite icoane de fericire. În închipuirea-i robită simţurilor, adoratoarea modei se vede în mijlocul mulţimii festive, „cea mai admirată de către toţi admiratorii”. Graţioasa-i făptură, înveşmântată în voaluri albe ca zăpada, pluteşte în vârtej prin labirintul plin de delicii al sălii de bal. Ai ei sunt ochii cei mai strălucitori, al ei pasul cel mai înaripat în întreaga voioasă adunare. Cu aceste închipuiri nespus de fericite, timpul trece în zbor şi iată că soseşte mult dorita clipă a intrării sale în Câmpiile Elizee pe care atât de dulce le-a visat. Ca-n basmele cu zâne apare totul privirilor ei vrăjite! Fiece nouă scenă este mai răpitoare decât cea dinainte! Dar nu trece mult şi copila descoperă că îndărătul acelor măreţe arătări totul nu e decât deşertăciune—complimentele care odinioară îi încântaseră sufletul, urechii sale îi sună acum fals şi strident, sala de bal şi-a pierdut vraja. Cu sănătatea zdruncinată şi cu inima plină de amărăciune, tânăra abandonează pentru totdeauna aceste deşertăciuni—încredinţată că plăcerile pământeşti nu pot satisface năzuinţele sufletului”.
Şi tot aşa şi iar aşa. În timpul cititului, se auzea pe alocuri câte un zumzet de admiraţie, însoţit de exclamaţii şoptite: „Ce frumos!”, „Câtă elocvenţă!”, „Aşa e!” ş.a.m.d., iar după ce chestia se încheie cu o morală deosebit de întristătoare, aplauzele fură entuziaste.
Se ridică apoi o tânără subţire şi melancolică, pe a cărei faţă era aşternută „interesanta” paloare ce-o dau pilulele şi indigestia. Ea citi un poem, din care două strofe ne vor ajunge:
„O fecioară dinMissouri îşi ia rămas bun de la statul AlabamaLa revedere, Alabama, te iubesc!
Şi totuşi plec acum pentru un timp de lângă tine!
Mi-e tristă inima, la tine când gândesc
Şi-n fruntea-mi amintirele-s ciorchine!
Căci m-am plimbat prin codrii tăi în floare;
Am hoinărit lângă izvorul Talapuzei şi-am citit;
Am ascultat cascada locului Talas, fremătătoare,
Din valea Coosei raza aurorii am privit.
Sunt mândră că mi-e inima prea plină,
Cu ochii-nlăcrimaţi privesc ‘napoi,
Nu mă despart de-o ţară ce-i străină,
Nu-nchin unor străini acest şuvoi.
Ce bun a fost şi primitor ca mama,
Statul acest’ cu văi şi munţi ce-mi pier!
Când te-oi uita, preascumpă Alabama,
In sufletu-mi va fi de-a pururi ger!”
Nu prea se dumeriseră oamenii ce era cu gerul din suflet, totuşi poezia le plăcu foarte mult.
Apăru apoi o tânără domnişoară, cu pielea oacheşă, cu ochii negri, cu părul negru. După un moment de tăcere, menit să creeze atmosferă, ea luă o expresie tragică şi începu să citească cu glas solemn şi măsurat:
„VEDENIA
Neagră şi frumoasă era noaptea. In jurul tronului suprem, nicio stea nu sclipea; doar adâncile intonaţii ale tunetelor masive îţi vibrau constant în auz, iar fulgerele sinistre se dezlănţuiau furioase în cămările înnourate ale cerului, părând sâ-şi râdă de puterea ce-o exercita asupra teroarei lor ilustrul Franklin! Până şi vânturile vehemente coborâseră unanim din misticele lor adăposturi, vâjâind atât de înfiorător, ca şi cum ar fi voit să sporească grozăvia scenei. Intr-astfel de clipe, atât de întunecate, atât de nebuloase, simţirea mea profundă tânjea după apropierea unui suflet omenesc, când, dintr-odată  iată că:
Prietena-mi cea mai iubită
Cea ce cu sfat şi mângâiere
De-a pururi m-a călăuzit,
Durerii dându-i alinare
Şi bucuriei gust sporit,
Veni alăturea să-mi steie.
Ea se mişca asemeni acelor fiinţe radioase, închipuite pe cărările însorite ale Paradisului, de către cei cu imaginaţia romantică şi jună, o regină a frumuseţii, împodobită doar cu propriul ei farmec transcendent. Atât îi era de uşor pasul, atât de lin şi catifelat, încât fără de vraja magică ce emana eterica-i fiinţă, ea ar fi lunecat pe lângă mine şi s-ar fi destrămat în neant, nesimţită, necercetată, asemenea atâtor altor frumuseţi din cale afară de sfioase.
O stranie mâhnire era aşternută pe chipu-i, asemenea lacrimilor de gheaţă pe hlamida lui Dechemvrie, pe când cu braţul întins arăta către elementele ce se înfruntau dezlănţuite în natură şi înfăţişa contemplaţiunii mele cele două aspecte ale creaţiunii faţă în faţă”. (1)
Această vedenie înfiorătoare ocupa vreo zece pagini de manuscris şi se revărsa către sfârşit într-o predică atât de distrugătoare de nădejdi pentru nepresbiterieni(2), încât luă premiul întâi. Compunerea aceasta a fost considerată ca reprezentând cea mai frumoasă strădanie a serii. Primarul târgului, înmânând autoarei premiul, ţinu o călduroasă cuvântare, în care spuse că aceasta era cea mai „plină de elocinţă operă literară pe care i-a fost dat s-o asculte şi că însuşi Daniel Webster(3) s-ar fi mândrit pe bună dreptate s-o fi scris”.
În treacăt fie spus, la fel de numeroase erau compunerile care foloseau din belşug cuvântul „minunat” şi în care întâmplări banale ale oamenilor se numeau „pagini de viaţă”.
Apoi domnul învăţător, foarte bine dispus, îşi împinse scaunul la o parte, întoarse spatele către public şi începu să deseneze pe tablă harta Americii, pentru a face cu elevii demonstraţii de geografie. Dar cum mâna îi tremura, harta ieşea ca vai de ea şi chicote înăbuşite se răspândeau prin sală. Învăţătorul ştia care e pricina şi se străduia s-o dreagă. Şterse cu buretele câteva linii şi le desenă din nou, dar mai rău le strică. Chicoteala sporea. Învăţătorul îşi concentră toată atenţia asupra desenului, hotărât să nu se lase descurajat. Simţea toţi ochii aţintiţi asupră-i. I se părea că desenul iese mai bine, dar chicoteala nu mai contenea, ba chiar se înteţea. Avea şi de ce. Prin gura podului, deschisă drept deasupra capului său, se lăsa o pisică, prinsă de o sfoară ce-i era petrecu­tă pe după labele dinapoi. În jurul capului era legată cu o cârpă, care-i strângea fălcile, ca să nu poată mieuna. Pe când cobora cu încetineală, ba se încovriga, înfigându-şi ghearele în sfoară, ba scăpa iar în jos şi-şi încleşta ghearele în vânt. Lumea era în culmea veseliei; pisica ajunsese la o palmă de capul învăţătorului, care n-avea ochi decât pentru hartă. Tot cobora, mai jos, mai jos, şi mai jos, până ce, cu energia desperării, pisica se agăţă de peruca „domnului”, îşi înfipse ghearele în ea şi, în aceeaşi clipă, fu repede trasă înapoi în pod, ţinând strâns trofeul. Ce mai strălucire radia din tigva cheală a „domnului”, pe care băiatul zugravului de firme o poleise cu aur!
Această întâmplare puse capăt serbării. Băieţii erau răzbunaţi. Vacanţa sosise.
(1) Bucăţile citate mai sus drept „compuneri”sunt scoase fără nicio modificare dintr-un volum întitulat „Versuri şi proză, de o doamnă din Vest”. Fiind aidoma după tipicul fetelor de şcoală, sunt cu mult mai reuşite decât ar fi nişte simple imitaţii (n.a.).

(2) Presbiterieni – sectă religioasă creştină,    răspândită cu deosebire în secolul trecut, în Anglia, Scoţia, America; membrii acestei secte nu recunosc conducerea episcopală, ci numai pe aceea a preoţilor.

(3) Daniel Webster (1782-1852)—om de stat american.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: