Poveste de iubire (10)

Dacă există vreun cuvânt care să poată desemna corect viaţa noastră de zi cu zi în primii trei ani de căsnicie, cuvântul acesta e „şmotru”. De dimineaţă până seara târziu, în fiecare clipă, eram „intraţi la şmotru” – preocupaţi neîncetat unde şi cum să facem rost de pitaci pentru cutare sau cutare lucru, cum şi în ce fel să încercăm să tragem tunul. În general, totul se reducea la o chestiune de linie de plutire. Cam atât. Şi, desigur, nimic romantic – vă rog să mă credeţi. Vă amintiţi probabil de celebra stanţă a lui Omar Khayyam – cartea cu stihuri sub tufiş, codrul de pâine, ulciorul de vin şi restul – … înlocuiţi stihurile cu manualul meu de Drept civil, şi veţi avea o idee despre modul cum această viziune poetică se potrivea idilei existenţei mele de zi cu zi, în acel timp. Oh, da, paradisul! Şi totuşi nu. Borş de ştevie. Mă obseda în permanenţă gândul banilor cu care să-mi procur manualele (de ocazie, de pe la vreun anticar, când se putea), de unde să fac rost de gologani pentru pâinea cea de toate zilele şi pentru „vin”; în sfârşit, de unde să storc, la luptă mare, sumele pentru care eram datori vânduţi în mai multe locuri.

   Viaţa se schimbă. Vine un moment când până şi cea mai elementară hotărâre ajunge să trebuiască imperios chibzuită de comitetul permanent al bugetului – cu sediul mintal în creier.

„Hei, Oliver, ce-ar fi să vedem Beckett diseară?”
„Stai puţin; face 3 dolari.”
„Ce vrei să spui cu asta?”
„Vreau să spun: un dolar jumate de căciulă.”
„Asta înseamnă da sau nu?”
„Nici da, nici nu. Înseamnă 3 pitule verzi.”
Ne-am petrecut luna de miere pe un yacht, cu 21 de copii. Mă refer la faptul că eram căpitanul şi pilotul unei ambarcaţiuni (de 36 de picioare lungime), zilnic, începând cu orele 7 dimineaţa şi până-n clipa când pasagerii se hotărau să ne oprim: Jenny făcea pe instructoarea. Baza de operaţiuni era „Pequod Boat Club” în Port Dennis (aproape de Hyannis) o staţiune dotată cu hotel de lux, restaurant pescăresc şi câteva zeci de vile mici de închiriat. Într-unul din acele mici bungalow-uri de acest fel, în imaginare cuie, am bătut următoarea inscripţie: „Aici, când nu făceau dragoste, au dormit împreună Oliver şi Jenny”. Era cred, un merit al ei – al ei şi al meu – că după acele zile lungi de trudă şi zâmbet obligatoriu faţă de clienţi (depindeam enorm de bacşişuri ca s-o scoatem cumva la capăt), Jenny şi cu mine puteam fi totuşi atât de buni şi de drăgăstoşi unul cu celălalt. Zic drăgăstoşi şi buni pentru că-mi lipseşte de fapt cuvântul potrivit spre a descrie ce însemna să o iubeşti pe Jennifer Cavilleri şi să fii iubit de ea. Vă cer iertare, voiam să spun Jennifer Barrett.
Înaintea plecării, descoperiserăm o garsonieră ieftină cu chirie, în North Cambridge. Eu ziceam că-i North Cambridge; de fapt, adresa exactă era mahalaua Sommerville, iar casa, cum spunea Jenny, se afla „într-o stare ruinoasă”. La origine fusese probabil o locuinţă onorabilă pentru două familii, transformată de-a lungul anilor în 4 garsoniere, acum închiriate la suprapreţ, deşi condiţiile după proprietar se numeau „convenabile”. Fireşte că n-aveam încotro: eram nişte bieţi pârliţi de studenţi şi preţul îl fixa proprietarul.
Hey, Ol, cum îţi explici că pompierii n-au decis încă demolarea şandramalei? întrebă Jenny.
– Probabil le-a fost frică să intre să facă procesul-verbal.
Ca şi mie, de altfel.
În iunie erai parcă mai curajoasă! (Dialogul avea loc în septembrie, la începutul anului şcolar).
Deh, dar atunci nu eram încă o femeie căsătorită. Ca femeie căsătorită, pot spune acum că locul e periculos în toate privinţele.
Şi atunci? Ce-ai de gând?
Am de gând să vorbesc cu soţul meu. Să se ocupe el de treaba asta.
Hei, păi soţul tău sunt eu.
Zău? Dovedeşte!
Cum?
Mă întrebam în sinea mea: „Doar nu-n plină stradă?!”
Ridică-mă-n braţe peste prag, mi-a cerut ea.
Sper că nu crezi serios în asemenea tâmpenii?
Hai, ridică-mă, nu sta pe gânduri; am să hotărăsc după aceea dacă cred sau nu.
O.k. Am luat-o frumuşel în braţe şi am urcat cu ea primele 5 trepte de la intrare.
De ce te-ai oprit? m-a întrebat.
Păi… nu-i ăsta pragul?
Negativ, negativ! protestă ea.
Dar uite: scrie numele nostru pe eticheta de la sonerie.
Ăsta nu-i pragul „oficial”. Sus! Hai, urcă sus, nu fă pe prostul cu mine!
Erau în total 24 de trepte până la căminul nostru „oficial”: cam la jumătatea scărilor, a trebuit să mă opresc ca să-mi trag răsuflarea.
Ce naiba eşti atât de grea? am întrebat-o.
Nu ţi-a trecut niciodată prin cap c-aş putea fi însărcinată?
Ideea nu mă ajută cu nimic să-mi recapăt suflul.
Ce vorbeşti? Chiar? am putut bolborosi într-un sfârşit.
Ha-ha! Te-am avut: este c-ai crezut?
Mmm!
Nu mă minţi, Preppie!
Bine, recunosc: o fracţiune de secundă am crezut şi mi-a venit rău.
Am dus-o în braţe şi restul drumului până sus.
A fost una din puţinele clipe de care-mi aduc aminte – atât de preţioase – când cuvântul „şmotru” nu mai avea, pentru noi, nicio semnificaţie.
Ilustrul meu nume ne-a permis să cumpărăm pe credit, inaugurând o interminabilă listă de datorii la băcănia din colţ, care altminteri ar fi refuzat credit unor studenţi. Acelaşi factor a lucrat însă în dezavantajul nostru în altă situaţie, unde m-aş fi aşteptat cel mai puţin la un astfel de revers; mă refer la momentul angajării lui Jenny la Shady Lane School.
– De bună seamă, aşezământul nostru nu poate rivaliza cu învăţământul de stat în ceea ce priveşte salariile, explică directoarea, Miss Anne Miller Whitman, căutând s-o lămurească pe soţia mea. Şi adăugă, nu ştiu de ce, că din fericire, familia Barrett nu avea să facă mare caz de „aspectul acesta”.
Jenny încerca să-i risipească iluziile, dar tot ce-a putut obţine de la ea peste cei 3500 de dolari pe an preconizaţi, au fost două minute suplimentare de „ho-ho-ho”-uri. Miss Whitman socotea probabil că Jenny face pe isteaţa cu remarcile ei despre obligaţiile familiei Barrett de a achita chiria ca orice muritor de rând.
Când Jenny mi-a relatat toată povestea asta, mi-am permis să dau, din imaginaţie, câteva sugestii cu privire la uzul concret pe care Miss Whitman l-ar putea face din 3500 de „ho-ho-ho”-uri de-ale dumneaei. Jenny a sărit la mine să mă întrebe cât de mult mi-ar conveni să inversăm rolurile: să renunţ la terminarea studiilor ca s-o întreţin până îşi scoate ea diploma, spre a putea preda în învăţământul public. Am reflectat adânc, două secunde, la întreaga conjunctură; acurateţea concluziei n-a avut echivalent decât în concizia cu care a fost exprimată:
Castane!
Destul de elocvent, fu comentariul ei.
Şi, mă rog, ce crezi c-aş mai avea de spus; să spun şi eu „ho- ho-ho”?
Nu. Dar învaţă să mănânci spaghetti.
Ceea ce am şi făcut. Am învăţat să mănânc spaghetti, în timp ce Jenny se perfecţiona în prepararea celor mai inimaginabile reţete pentru a face ca pastele să semene cu alte feluri de mâncare. Asta, plus câştigurile de peste vară, plus salariul ei, plus remuneraţia muncii mele de noapte la poştă în perioada de vârf a Crăciunului – dădeau, de bine de rău, un venit anual la limită. Mă refer la faptul că erau totuşi o mulţime de filme pe care le pierdeam şi o mulţime de concerte la care Jenny nu-şi permitea să meargă – însă, în pofida acestor neajunsuri, izbuteam s-o scoatem la capăt.
Nu mai puţin, ne simţeam însă, foarte des, la capătul puterilor. Din punct de vedere social, viaţa noastră suferise schimbări drastice. Cambridge există desigur mai departe; teoretic vorbind, Jenny ar fi putut să-şi frecventeze mai departe grupul ei de muzicieni. Din păcate, nu mai era timp de asta. Venea acasă frântă de oboseală şi se apuca să gătească – masa la restaurant era un lucru de neconceput. Între timp, prietenii au dovedit destul bun simţ şi ne-au lăsat în pace. Vreau să spun că nu ne mai invitau şi, ca atare, la rândul nostru nu ne mai simţeam datori să invităm pe nimeni, dacă ştiţi ce-nseamnă asta.
Ajunseserăm să renunţăm până şi la meciurile de fotbal.
Ca membru al clubului Universităţii aveam întotdeauna locuri rezervate în grozavul „Sector 5” al liniei de 50 de yarzi. Dar biletul costa totuşi 6 dolari: adică de două ori 6, 12 dolari.
Nu-i adevărat, protestă Jenny, face fix 6 dolari. Poţi foarte bine să te duci şi singur. De altfel, nu mă pricep la fotbal nici de 2 bani – ştiu doar că toată lumea urlă „Ura! Huo!” , deci exact ce-ţi place ţie mai mult: de aia n-am nimic împotrivă să te duci naibii şi fără mine!
Declar discuţia închisă, răspundeam eu de colo. Eram în definitiv bărbatul, capul familiei. În plus, nu văd de ce n-aş folosi mai bine timpul ca să studiez.
Şi totuşi, duminica îmi petreceam după-mesele cu tranzistorul lipit de ureche, urmărind tumultul galeriei care, deşi geografic vorbind era doar la o milă depărtare, făcea acum parte dintr-o altă lume pentru mine.
Cu permisul meu îi scoteam bilete lui Robbie Wald, un coleg de la Drept. Când Robbie pleca de la noi, topit de recunoştinţă, Jenny mă punea să-i repet de-a fir a păr calităţile persoanelor bucurându-se de dreptul la locuri rezervate în sectorul 5; îi explicam că era dreptul tuturor acelora care, indiferent de vârstă, categorie şi rang social, au apărat cu strălucire şi credinţă culorile Harvard-ului pe terenul de joc.
– Asta înseamnă şi pe apă?
Aşii sunt aşi, indiferent de teren! răspundeam eu.
Doar tu faci excepţie, Oliver, eşti asul „de gheaţă”!
O lăsam moartă, punând-o pe seama agerimii cu care Jenny se pricepea întotdeauna să-mi servească replică: refuzam să gândesc că putea fi şi vreun alt dedesubt în interesul pe care-l purta tradiţiilor sportive de la Harvard. Ştiu eu? Poate insinuarea subtilă că deşi „Soldiers Field Stadium” are o capacitate de 45.000 de locuri,toţi foştii aşi ai universităţii erau grupaţi pentru meciuri în acel sector. Toţi. Bătrâni şi tineri, indiferent de vârstă. Indiferent de branşa sportivă: nautica sau nu, – ba chiar „de gheaţă”. Să fi fost doar şase dolari la mijloc, de nu mă încumetam să calc niciodată la meciuri duminicile după-amiaza?

   Nu; şi chiar dacă Jenny se gândea mai departe, eu unul preferam să nu discut despre asta.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: