O poveste despre nestatornicie si uitare (2)

Mendel, omul cărtilor (2)

Stefan Zweig
Unde oare dispăruse, ce se întâmplase cu el? Am chemat chelnerul şi l-am întrebat. Nu, un domn cu numele de Mendel, cu regret, nu cunoaşte, niciun domn cu acest nume nu frecventează cafeneaua. Dar poate ştie ceva talul. Talul îşi împinse cu greu spre mine pântecele ascuţit, şovăi, stătu pe gânduri; nu, nici el nu cunoştea niciun domn cu numele Mendel. A, poate că e vorba de domnul Mandl, de domnul Mandl de la merceria din Floriangasse? Am simţit pe buze un gust amar, gustul deşertăciunii — de ce mai trăieşti, dacă vântul îţi şterge urma paşilor abia făcuţi? Treizeci de ani, poate patruzeci, un om respirase, citise, gândise, vorbise în încăperea aceasta de câţiva metri pătraţi şi doar trei ani, patru, au fost de ajuns ca să vină un faraon nou şi nimeni să nu mai ştie de Iosif; în cafeneaua Gluck nu mai ştie nimeni de Jakob Mendel, omul cărţilor! 

    Aproape furios, am întrebat talul dacă n-as putea vorbi cu domnul Standhartner sau dacă nu mai e cineva din vechiul personal. O, domnul Standhartner. Doamne, de mult şi-a vândut cafeneaua, apoi a murit, iar vechiul tal trăieşte pe peticul lui de pământ lângă Krems. Nu, nu mai e nimeni aici… ba da, mai e doamna Sporschil, femeia de la toaletă (poreclită „şocolatiera”). Dar sigur că nici ea nu-şi poate aminti de toţi clienţii vechi. Eu însă, care ştiu că pe un Jakob Mendel nu-l poţi uita, am rugat s-o cheme.

Doamna Sporschil, o femeie cu părul alb, ciufulită, cu un umblet ca de hidropică, a venit din încăperile ei din fundul casei, frecându-şi încă în grabă mâinile roşii, cu o cârpă. Fără îndoială, dereticase tocmai tristul ei lăcaş, sau spălase geamuri. După atitudinea ei nesigură, mi-am dat seama îndată: îi era neplăcut că fusese chemată pe nepusa masă, în faţă, în partea nobilă a cafenelei, sub lumina marilor becuri electrice. La început s-a uitat la mine bănuitoare, cu o privire de jos în sus. O privire ce pândea ghemuită. Ce lucruri plăcute puteam să-i cer? Dar abia apucasem să întreb de Jakob Mendel, că a făcut ochi mari, chiar plini de încântare, înălţând umerii.
— Doamne, bietul domnu’ Mendel, uite că-şi mai aminteşte cineva de el! Da, bietul domnu’ Mendel!
Aproape plângea. Atât era de mişcată, cum sunt totdeauna bătrânii când le aminteşti de tinereţea lor, când le trezeşti o amintire comună frumoasă, lucruri demult uitate. Am întrebat-o dacă Mendel mai trăieşte.
— O, Doamne, nu, bietul domnu’ Mendel, trebuie să fie cinci-şase ani de când s-a prăpădit, ba nu, şapte. Ce om bun şi de treabă! Şi când mă gândesc de când ne cunoşteam. Mai bine de douăzeci şi cinci de ani, doar l-am găsit aici când am intrat în serviciu! E o ruşine cum l-au lăsat să moară!
Era tot mai agitată. M-a întrebat dacă sunt o rudă. Căci nimeni nu se sinchisise vreodată, nici nu întrebase de el. Şi dacă nu ştiu ce s-a întâmplat cu dânsul.
I-am spus că nu ştiu nimic; să-mi povestească, să-mi spună tot. Biata femeie se arăta sfioasă şi jenată, şi-şi ştergea mereu mâinile ude. Am înţeles că se simţea stingherită, ca femeie de la toaletă ce era, cu şorţ murdar şi păr alb zbârlit, să stea acolo, în mijlocul cafenelei. Afară de asta se tot uita speriată la stânga şi la dreapta, dacă nu cumva asculta vreun chelner. Încât i-am propus să intrăm în odaia de joc, la vechiul loc al lui Mendel; şi acolo să-mi povestească tot. Mişcată şi recunoscătoare că o înţeleg, mi-a făcut semn că primeşte. Bătrâna, nesigură în mers, o luă înainte şi eu am urmat-o. Cei doi chelneri se uitau miraţi după noi, simţeau aici o legătură ascunsă. De asemeni, câţiva clienţi se minunau de o pereche atât de nepotrivită. În odaia de joc, la masa lui, bătrâna mi-a istorisit despre sfârşitul lui Jakob Mendel, omul cărţilor (multe detalii le-am aflat mai târziu, de la alţii).
Mi-a povestit aşadar, că Jakob continuase să vină şi după ce războiul începuse. Că venea zi de zi la şapte şi jumătate dimineaţa, se aşeza la fel ca totdeauna şi studia ziua întreagă. Li se părea tuturor, şi chiar vorbeau des de asta, că nici nu-şi dădea seama că e război. Doar ştiţi, nu citea niciodată ziarele, şi cu alţii nu vorbea; chiar când vânzătorii de ediţii speciale urlau de te năuceau şi când toată lumea se agita, el nu se ridica de pe scaun, nici nu asculta la nimeni. N-a băgat de seamă că lipsea Franz, chelnerul (care căzuse la Gorlice) şi nu ştia că băiatul lui domnu’ Standhartner căzuse prizonier la Przemysl. Şi nici nu crâcnea că pâinea se făcea tot mai proastă şi că în loc de lapte i se servea o porcărie de amestec cu cafea şi smochine. Numai o dată se mirase că vin acum atât de puţini studenţi, atâta tot. Doamne, bietul om, el nu se bucura şi nu se interesa decât de cărţile lui.
Dar pe urmă, într-o zi, s-a întâmplat nenorocirea. Pe la unsprezece înainte de masă, ziua nămiaza mare, a venit un sergent de stradă împreună cu un agent secret, care i-a arătat rozeta de la butonieră şi a întrebat-o dacă vine pe acolo unu’, Jakob Mendel. Pe urmă s-au dus îndată la masa lui Mendel, şi el, fără nicio bănuială, credea că vor să vândă niscaiva cărţi sau să-l întrebe ceva. Dar ăia i-au cerut să-l urmeze şi l-au luat cu ei. A fost o adevărată ruşine pentru toată cafeneaua, lumea se adunase în jurul lui bietul domnu’ Mendel, cum stătea între cei doi, cu ochelarii pe frunte şi se uita când la unul când la celălalt fără să ştie ce-or fi vrând de la el. Dar ea, stante pede(1), îi spusese jandarmului că trebuie să fie o greşeală; că un om ca domnul Mendel nu poate face rău nici unei muşte; agentul însă a repezit-o să nu se amestece în treburi, oficiale. Şi pe urmă l-au luat şi n-a mai apărut multă vreme, timp de doi ani. Nici azi ea nu s-a dumirit ce-or fi avut atunci cu bietul om.
— Aş putea să jur, a zis agitată bătrâna, domnu’ Mendel n-a fost în stare să facă vreun rău. Ăia s-au înşelat, bag mâna în foc pentru el. Au făcut o crimă împotriva bietului om nevinovat, o crimă!
Şi avea dreptate femeia asta bună şi înduioşătoare, într-adevăr, prietenul nostru Jakob Mendel nu făcuse nicio faptă rea, ci doar (toate detaliile le-am aflat abia mai târziu) o prostie smintită, mişcătoare, cu totul neverosimilă chiar în acele zile de nebunie, explicabilă doar prin distracţia lui fără margini, şi prin aceea că fiinţa aceasta unică în felul ei trăia în lună, nu pe pământ. Iată ce se întâmplase: la biroul cenzurii militare, însărcinat să supravegheze corespondenţa cu străinătatea, fusese interceptată într-o bună zi o carte poştală, scrisă şi semnată de un oarecare Jakob Mendel, francată în regulă pentru străinătate, dar — lucru de necrezut — adresată străinătăţii duşmane, către Jean Labourdaire, librar, Paris, Quai de Grenelle, în care susnumitul Jakob Mendel se plângea că nu primise ultimele opt numere din publicaţia lunară, „Bulletin bibliographique de la France”, cu toate că plătise abonamentul pe tot anul. Funcţionarul inferior al cenzurii, un profesor de liceu, romanist din simpatie, care fusese îmbrăcat într-un veston albastru de” miliţian, fu uimit când îi căzu în mână acest document. O glumă proastă, îşi spuse el. Între cele două mii de scrisori pe care le scormonea şi pe care le purica săptămânal, în căutare de comunicări dubioase şi întorsături suspecte de spionaj, nu dăduse niciodată peste o piesă atât de absurdă: cineva din Austria să adreseze cu toată liniştea o scrisoare spre Franţa, să pună simplu de tot la cutie o carte poştală către o ţară străină, în plin război cu noi, de parcă graniţele n-ar fi fost tivite cu sârmă ghimpată de la 1914 încoace, şi ca şi cum Franţa, Germania, Austria şi Rusia nu şi-ar reduce reciproc, în fiecare zi de la Dumnezeu, cu câteva mii, populaţia masculină. De aceea, puse cartea poştală ca pe o curiozitate în sertarul biroului, fără să mai raporteze nimic despre această absurditate. Dar după câteva săptămâni apăru iarăşi o carte poştală a aceluiaşi Jakob Mendel către un bookseller,John Aldridge, London, Holborn Square, dacă n-ar putea cumva să-i facă rost de ultimele numere din „Antiquarium”. Şi era iarăşi semnată de acelaşi straniu individ Jakob Mendel care cu o înduioşătoare naivitate, îşi dădea adresa completă. Profesorului echipat în uniformă începu acum totuşi să i se pară cam strâmtă haina militară. Nu cumva se ascundea un sens cifrat, misterios, în dosul acestor glume prosteşti? Pentru orice eventualitate, se sculă, luă poziţie de drepţi şi puse cele două cărţi poştale pe masa maiorului. Acesta ridică din umeri! Curios caz! Mai întâi aviză poliţia să stabilească dacă acest Jakob Mendel exista cu adevărat: după un ceas, Jakob Mendel era arestat şi, încă buimăcit, adus în faţa maiorului. Maiorul îi prezentă cărţile poştale misterioase şi îl întrebă dacă recunoaşte că le-a expediat. Iritat de tonul sever şi mai ales de faptul că fusese deranjat în lectura unui catalog important, Mendel strigă aproape grosolan că fireşte, el le scrisese. Doar vei mai fi având dreptul să reclami un abonament în schimbul banilor plătiţi. Maiorul se întoarse pieziş în fotoliu spre locotenentul de la masa de alături. Cei doi, de acord, îşi făcură cu ochiul: ce mai nătărău! Apoi maiorul rămase pe gânduri: să-l repeadă doar zdravăn pe găgăuţă ăsta şi să-l dea pe uşă afară, sau să prezinte cazul ca serios? În încurcături de-astea, în orice birou se ia aproape totdeauna hotărârea de a se redacta un proces-verbal. Procesul-verbal e bun totdeauna. Dacă nu foloseşte, nici nu strică; încă o hârtie fără rost printre atâtea milioane, şi atâta tot.
Din păcate, în cazul de faţă a stricat unui biet om naiv, căci încă de la a treia întrebare a ieşit, la iveală ceva foarte funest. L-au întrebat întâi de nume: Jakob, recte Jainkeff Mendel. Meseria: negustor ambulant (căci nu poseda brevetul de librar, doar o autorizaţie de colportor). A treia întrebate fu o catastrofă: locul naşterii. Jakob Mendel spuse numele unei mici localităţi de lângă Petrikau. Maiorul ridică sprâncenele. Petrikau? Nu era în Polonia rusească, aproape de graniţă? Suspect! Foarte suspect! Încât cercetă mai sever: când obţinuse Mendel cetăţenia austriacă? Ochelarii lui Mendel îl fixară întunecaţi şi uimiţi: nu prea înţelegea. Ei, comedie! Adică dacă are acte, documente, şi unde sunt. N-are decât autorizaţie de colportor. Maiorul îşi ridica tot mai sus cutele frunţii. Hai, să explice în fine cum stau lucrurile cu cetăţenia lui. Ce era tat-su: austriac sau rus? Cu toată liniştea, Mendel a răspuns: fireşte, rus. Dar el, Jakob? O, cu treizeci şi trei de ani înainte, el trecuse graniţa rusească prin contrabandă şi de atunci trăia la Viena. Maiorul devenea tot mai neliniştit. Când obţinuse cetăţenia austriacă? La ce bun? întrebă Mendel. Niciodată nu-şi bătuse capul cu astfel de lucruri. Aşadar, e încă cetăţean rus? Şi Mendel, pe care întrebările astea anoste îl plictiseau de mult, răspunse indiferent:
— De fapt, da.
Speriat, maiorul se aruncă atât de brusc înapoi, încât fotoliul trosni. Să fie posibil? În Viena, capitala Austriei, în plin război, spre sfârşitul anului 1915, după Tarnow şi marea ofensivă, un rus se plimba nestingherit, scria scrisori în Franţa şi în Anglia, şi poliţia habar n-avea. Şi nătărăii se mai întreabă prin gazete de ce Conrad von Hötzendorf(2)nu înaintează spre Varşovia, iar cei de la statul-major se miră că spionii comunică în Rusia orice mişcare a trupelor! Se ridicase şi locotenentul şi se apropiase de masă; convorbirea se prefăcu repede în interogatoriu. De ce nu s-a anunţat numaidecât ca străin? Încă nebănuitor, Mendel răspunse cu accentul lui evreiesc cântat:
— Pentru ce deodată să mă anunţ?
În acest răspuns-întrebare, maiorul văzu ceva provocator şi întrebă cu ameninţare în glas dacă nu cunoştea dispoziţiile. Nu! Dar gazete nu citeşte? Nu!
Ca şi cum ar fi căzut luna în biroul lor, cei doi se holbară la Jakob Mendel, care, nesigur, începuse să cam asude. Apoi telefonul zbârnâi, maşinile de scris ţăcăniră, ordonanţele alergară şi Jakob Mendel fu predat în grija penitenciarului garnizoanei, ca să fie dus cu primul transport într-un lagăr de concentrare. Când i s-a spus să-i urmeze pe cei doi soldaţi, se tot uita nehotărât. Nu înţelegea ce voiau de la el, dar în fond nu era îngrijorat. La urma urmei, ce intenţii rele faţă de dânsul putea avea omul cu guler de aur şi voce grosolană? În lumea lui superioară, cea a cărţilor, nu exista război, nici lipsă de înţelegere, ci numai neîncetata acumulare de cunoştinţe, dorinţa de a şti cât mai multe cifre şi cuvinte, titluri şi nume. Aşa încât a coborât blajin scara, escortat de cei doi soldaţi. Abia la poliţie, când i-au luat toate cărţile din buzunarele paltonului şi i-au cerut servieta în care avea sute de note importante şi de adrese ale clienţilor, abia atunci s-a înfuriat, şi a început să dea în jurul lui. Au trebuit să-lpotolească. Dar atunci din păcate i-au căzut ochelarii, şi acel telescop magic cu care privea în lumea spirituală s-a făcut cioburi. După două zile l-au expediat, în haine subţiri de vară, la Komorn, în lagărul de Concentrare pentru civili ruşi.
Despre ororile trăite de Jakob Mendel în lagărul de concentrare, timp de doi ani, fără cărţi, fără cărţile lui dragi, fără bani, între oameni indiferenţi, grosolani, în majoritate analfabeţi, în acea uriaşă aşezare de bădărani, despre câte a suferit, despărţit de lumea lui superioară, unică, cea a cărţilor, asemeni unui vultur cu aripi tăiate despărţit de elementul său eteric — despre astea nu avem nicio mărturie. Dar cu încetul, lumea trezită din turbare începu să-şi dea seama că, dintre toate cruzimile şi încălcările criminale ale războiului, n-a fost una mai absurdă, mai inutilă şi deci mai de neiertat moralmente decât capturarea şi grămădirea în acelaşi ţarc, în dosul sârmei ghimpate, a unor civili nevinovaţi, de mult trecuţi de vârsta serviciului militar. Aceşti oameni locuiseră ani îndelungaţi în ţară străină ca într-o patrie şi, încrezători în dreptul ospitalităţii — un drept sfânt până şi la tunguşi şi la araucani — neglijaseră să plece la timp. A fost o crimă împotriva civilizaţiei, comisă la fel de absurd în Franţa, în Germania, în Anglia, în toate colţurile Europei noastre înnebunite. Poate că şi Jakob Mendel, ca sute de alţi nevinovaţi, ar fi înnebunit în acel ţarc, ori s-ar fi prăpădit de dizenterie, de sleirea puterilor, de zdruncinare sufletească; dacă o întâmplare nu l-ar fi readus în lumea lui, tocmai la timp. A fost o întâmplare autentic austriacă. Anume, după dispariţia sa, sosiseră pe adresa lui mai multe scrisori din partea unor clienţi distinşi. Contele Schönberg, fost guvernator al Stiriei, colecţionar fanatic de piese heraldice: fostul decan al facultăţii de teologie Siegenfeld, care lucra la un comentar al sfântului Augustin; Edler von Pisek, amiral la pensie, în vârstă de optzeci de ani, care tot îşi aranja „amintirile” — ei toţi, clienţii săi fideli, îi scriseseră în repetate rânduri, la cafeneaua Gluck, şi din aceste scrisori câteva îi fură trimise dispărutului în lagărul de concentrare. Acolo căzură în mâinile comandantului; din întâmplare, un om binevoitor. Acesta rămase mirat ce relaţii ditinseavea evreul acela mărunt, murdar, pe jumătate orb. Care, de când i se spărseseră ochelarii — nu avea bani să-şi procure alţii noi — sta ghemuit într-un colţ ca o cârtiţă, cenuşiu, fără ochi şi mut. Trebuia să fie ceva de capul lui, dacă avea astfel de prieteni. Drept pentru care, i-a îngăduit lui Mendel să răspundă la scrisori şi să-i roage pe protectorii săi să intervină. Intervenţia nu întârzie. Cu solidaritatea pasionată a tuturor colecţionarilor, excelenţa şi decanul îşi puseră energic în mişcare relaţiile şi, sub cauţiunea lor unită, i se permise omului cărţilor să se întoarcă la Viena în 1917, după un surghiun de mai bine de doi ani. Era însă obligat să se prezinte zilnic la poliţie. Dar, oricum, se afla iar în lumea liberă, în mica, strâmta lui mansardă de pe vremuri; putea trece iar prin faţa scumpelor lui vitrine cu cărţi şi, mai ales, putea să frecventeze iar cafeneaua Gluck.
Întoarcerea lui Mendel dintr-o lume infernală la cafeneaua Gluck, mi-a descris-o din proprie experienţă femeia aceea de treabă cu care stăteam de vorbă.
— Într-o bună zi — Doamne, Isuse, şi sfinţi arhangheli, nu-mi venea să-mi cred ochilor! — văd că se cască încet uşa, ştiţi dumneavoastră, niţeluş, se deschide doar de-o şchioapă, aşa cum intra el totdeauna şi, poftim, intră poticnindu-se în cafenea bietul domnu’ Mendel. Avea pe el o manta militară sfârtecată, numai petice, şi ceva pe cap, poate fusese cândva o pălărie, una lepădată. N-avea guler şi arăta ca moartea, pământiu la faţă şi cu părul cenuşiu — şi slab de-ţi venea să-i plângi de milă. Intră de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic, nu întreabă nimic, nu spune nimic, se duce la masa asta şi-şi scoate mantaua; doar că nu uşor şi sprinten ca pe vremuri, ci gâfâind din greu pe când o scoate. Şi n-are cu el nicio carte, ca înainte — se asază doar şi nu spune nimic şi se tot uită drept înainte cu o privire ştearsă de parcă i se scurseseră ochii. Abia cu încetul, după ce i-am adus noi tot pachetul de scriituri care veniseră pentru el din Germania, abia atunci a început iar să citească. Dar nu mai era acelaşi om.
Nu, nu mai era acelaşi, nu mai era miraculum mundi, registratura magică a tuturor cărţilor: asta mi-au spus-o, cu tristeţe, toţi câţi l-au văzut atunci. Ceva părea iremediabil distrus în privirea lui, de altfel liniştită, şi care citea parcă dormind: ceva se făcuse ţăndări. Acea grozavă cometă însângerată întâlnise desigur în cursa ei furioasă şi steaua singuratică, paşnică, Alcionul(4) lumii sale — a cărţilor — zdrobind-o. Ochii lui, obişnuiţi de zeci de ani cu delicatele, tăcutele litere ale scrierii minuscule ca picioarele de insecte, văzuseră neîndoios lucruri îngrozitoare în acel ţarc de oameni, închis cu sârmă ghimpată, căci pleoapele i se lăsau grele peste pupilele, pe vremuri atât de vii, de ironice, de scânteietoare. Sub ochelarii reparaţi, legaţi anevoie cu aţă, privirile lui amurgeau somnoroase, tivite cu roşu; nu mai erau vioaie, ca odinioară. Şi, lucru mai îngrozitor, în construcţia fantastică, atât de rafinată, a memoriei lui, se prăbuşise pesemne vreun stâlp, provocând dezordine în edificiul întreg; căci atât de delicat e creierul nostru, acest aparat de conectări alcătuit din cea mai subtilă substanţă, acest instrument de înaltă precizie, instrumentul cunoaşterii noastre, cu o mecanică atât de fină, încât ajunge o vinişoară blocată, un nerv zdruncinat, o celulă obosită, ajunge o singură moleculă deplasată, ca să reducă la tăcere armonia cea mai bogată, armonia sferelor unui spirit. Iar în memoria lui Mendel, în acea claviatură unică a cunoaşterii, clapele nu mai funcţionau bine după întoarcerea lui. Când venea, rareori, cineva după o informaţie, el îl fixa obosit şi nu mai înţelegea exact, auzea rău şi uita ce i se spunea — Mendel nu mai era Mendel, după cum lumea nu mai era lume. Când citea, absorbirea deplină nu-l mai legăna, ci de cele mai multe ori şedea ţeapăn, cu ochelarii îndreptaţi mecanic spre carte, încât nu ştiai dacă citea sau moţăia cufundat în sine. Doamna Sporschil povestea că de mai multe ori capul îi căzuse greu pe o carte şi că adormea ziua nămiaza mare. Alteori se holba ceasuri întregi la lumina stranie, urât mirositoare, a lămpii cu acetilenă, ce îi fusese pusă pe masă în vremea lipsei de cărbuni. Nu, Mendel nu mai era Mendel, nu mai era o minune a lumii, ci un balot de barbă şi haine, răsuflând ostenit, lăsat din greu pe fotoliul, odinioară de oracol. Nu mai era gloria cafenelei Gluck, ci o ruşine, o pată murdară, rău mirositoare, urâtă la vedere, un parazit inutil şi incomod.
Aşa îl socotea şi noul proprietar, Florian Gurtner, din Retz, care se îmbogăţise prin speculaţii cu făină şi unt, în anul de foamete 1919. Tot bătându-i capul lui Standhartner — acesta, om de treabă — îl convinsese să-i vândă cafeneaua Gluck pe optzeci de mii de coroane hârtie, sumă în curând devalorizată. Cu mâinile lui vârtoase de ţăran, Gurtner se puse pe lucru, întoarse iute pe dos cafeneaua cea veche, tradiţională, onorabilă, prefăcând-o într-o cafenea „distinsă”, cumpără la timp pe hârtii proaste fotolii noi, construi un portal de marmură, iar acum era în tratative pentru localul vecin, ca să-şi instaleze o estradă pentru muzică. În aceste înfrumuseţări grabnice îl stânjenea mult, fireşte, parazitul acela galiţian, care toată ziua ocupa singur o masă şi nu consuma cu totul, de dimineaţa până noaptea, decât două ceşti de cafea şi cinci pâiniţe. E drept că Standhartner i-l recomandase din toată inima pe vechiul său client şi încercase să-i explice ce om însemnat şi important e acest Jakob Mendel: îl predase, cum am zice, împreună cu inventarul, ca pe o servitute ce împovărează întreprinderea. Florian Gurtner însă îşi procurase, o dată cu mobila cea nouă şi cu casa albă de aluminiu lucitor, şi conştiinţa masivă a vremurilor de îmbogăţire. Nu aştepta decât un pretext ca să măture din localul său, devenit „select”, această ultimă şi inoportună rămăşiţă de sărăcie suburbană. Părea că o ocazie bună se prezentă în curând: lui Jakob Mendel îi mergea prost. Ultimele lui bancnote economisite le făcuse praf tiparniţa inflaţiei, clienţii lui se răzleţiseră. Iar ca să urce iarăşi treptele ca negustoraş de cărţi vechi, să strângă cărţi din casă în casă ca oricare colportor, nu mai avea putere, era prea obosit. Îi mergea jalnic, asta se vedea din zeci de indicii mărunte. Rareori mai cerea să i se aducă ceva de mâncare de la restaurant. Tot mai ades rămânea dator până şi sume foarte mici, pentru cafea sau chifle: odată chiar trei săptămâni. Încă de atunci, talul voise să-l dea afară. Dar buna doamnă Sporschil, femeia de la toaletă, s-a îndurat şi a garantat pentru el.
În luna următoare însă, s-a întâmplat nenorocirea. De câteva ori, talul cel nou observase că socoteala la pâiniţe nu ieşea cum trebuie. Diferenţa dintre pâiniţele lipsă şi cele consumate creştea mereu. Bineînţeles, bănuiala căzu de la bun început pe Mendel; căci de mai multe ori servitorul cel bătrân şi şubred venise să i se plângă că Mendel nu l-a plătit de jumătate de an, şi că nu poate scoate de la el niciun sfanţ. Astfel, talul a fost cu deosebire de atent; şi numai după două zile a reuşit, pitit după paravanul sobei, să-l surprindă pe Jakob Mendel sculându-se în ascuns de la masa lui, trecând în sala din faţă, luând repede dintr-un coş de pâine două chifle şi îndesându-le lacom în gură. La plată, a pretins că nu consumase niciuna. Acum se explicau lipsurile. Chelnerul raportă îndată domnului Gurtner întâmplarea şi acesta, mulţumit că pusese mâna pe pretextul mult-căutat, a urlat la Mendel în faţa tuturor, l-a învinuit de furt, ba a mai făcut şi pe mărinimosul, sub cuvânt că nu cheamă îndată poliţia. Dar i-a poruncit să se ducă dracului pe loc şi pentru totdeauna. Jakob Mendel tremura doar, n-a spus nimic, s-a ridicat de pe scaun împleticindu-se şi a plecat. Doamna Sporschil descria astfel plecarea lui Mendel:
— A fost o jale! Niciodată n-am să uit cum s-a ridicat, cu ochelarii împinşi sus, pe frunte, alb ca varul. Nu şi-a luat timp nici să-şi pună paltonul, cu toate că era în ianuarie, ştiţi doar, atunci, în iarna aceea geroasă. De emoţie, şi-a uitat cartea pe masă, am băgat de seamă abia mai târziu; voiam să dau fuga după el, dar ieşise. Şi pe stradă nu îndrăzneam să ies, căci afară, lângă uşă, stătea domnul Gurtner şi striga după el de se adunase lumea. Da, a fost un scandal, mi-a fost ruşine până în fundul sufletului! Asta nu s-ar fi putut întâmplă cu bătrânul domnu’ Standhartner, să gonească el pe cineva numai pentru două chifle; el l-ar fi lăsat să mănânce gratuit toată viaţa. Dar oamenii din ziua de azi n-au inimă! Să dai afară pe cineva care a stat mai mult de treizeci de ani acolo, zi de zi — zău, a fost o ruşine; eu n-aş face un păcat ca ăsta faţă de Dumnezeu, nu!
Biata femeie era foarte agitată şi, cu limbuţia pătimaşă a bătrânilor, repeta într-una povestea cu ruşinea şi cu domnul Standhartner, care n-ar fi fost în stare de asemenea lucru. Aşa că în cele din urmă a trebuit s-o întreb ce s-a mai întâmplat cu Mendel al nostru şi dacă l-a mai văzut. Atunci şi-a adunat puterile şi a devenit şi mai agitată.
— În fiecare zi când treceam pe lângă masa lui, simţeam o strângere de inimă, credeţi-mă. Mereu mă gândeam, pe unde-o fi bietul domnu’ Mendel — şi dacă aş fi ştiut unde locuieşte, i-aş fi dus ceva mâncare caldă. Căci de unde să fi avut el bani de hrană şi căldură? Eu una, după câte ştiu, n-avea nicio rudă pe lume. Dar în sfârşit, cum tot trecea vremea şi nu aflam nimic, mi-am spus că trebuie să se fi sfârşit cu el şi că n-am să-l mai văd. Şi chiar mă băteam cu gândul să plătesc o slujbă pentru sufletul lui, căci fusese un om bun şi ne cunoşteam de mai bine de douăzeci şi cinci de ani.
Dar într-o dimineaţă, pe la şapte şi jumătate — era în februarie — tocmai frecam vergelele de alamă de la ferestre, deodată am crezut că mă loveşte damblaua; numai ce văd că se deschide uşa şi intră Mendel. Ştiţi doar, totdeauna se împingea strâmb în odaie, zăpăcit, dar acum mai era parcă şi altfel. Am văzut îndată, ăstuia îi lipseşte o doagă: avea o lucire în ochi şi, Doamne, cum arăta! Numai piele şi barbă! Imediat mi s-a părut ciudat cum era, m-am gândit pe loc: ăsta nu mai ştie de nimic, umblă ziua pe lumină ca un somnambul, a uitat tot, a uitat ce-a fost cu chiflele şi cu domnul Gurtner şi ce urât l-au dat afară; ăsta nu mai ştie nimic despre el. Din fericire, domnul Gurtner nu apăruse încă şi talul tocmai îşi bea cafeaua. Am sărit repede să-i explic să nu rămână aici, de ce să-l dea iar afară necioplitul ăla — şi femeia s-a uitat speriată împrejur şi s-a corectat repede — adică domnul Gurtner; încât îi strig „Domnule Mendel!” El ridică ochii ficşi spre mine. Şi atunci, în clipa aceea, Doamne, s-a întâmplat ceva groaznic, în clipa aceea trebuie să-şi fi adus aminte de toate, căci s-a înfiorat deodată şi a început să tremure, dar tremura nu numai cu degetele, nu, dârdâia tot, îi dârdâiau şi umerii, şi a şi pornit-o, poticnindu-se, spre uşă. Acolo s-a prăbuşit. Noi am telefonat îndată la Societatea de Salvare, şi l-au ridicat de acolo, cu febră cum era. Seara a murit. Doctorul spunea că era pneumonie cu temperatură mare şi a mai spus că încă de atunci când s-a întors la noi nu-şi mai dădea seama ce-i cu el. L-a tras doar aţa încoace, ca pe un somnambul. Ei, Doamne, când ai stat aşa, la o masă ca asta, treizeci şi şase de ani, zi de zi, te simţi acolo ca acasă, la tine.
Am mai vorbit mult despre el, noi doi, ultimii care l-am cunoscut pe omul acela ciudat. Eu, care pe când eram tânăr primisem de la el, cu toată existenţa lui minusculă de infuzor, prima idee a unei vieţi trăite exclusiv în domeniul spiritului; dânsa, biata femeie de la toaletă, vlăguită, care nu citise niciodată o carte, şi care se simţea legată de acel camarad din lumea ei sărmană de jos, numai pentru că timp de douăzeci şi cinci de ani îi periase paltonul şi-i cususe nasturii. Şi totuşi, ne înţelegeam minunat de bine, la vechea lui masă părăsită, în tovărăşia umbrei pe care o evocam. Căci amintirea leagă oamenii totdeauna şi cu atât mai mult amintirea în afecţiune. Deodată, în vreme ce stam aşa la taifas, îi dădu ceva prin gând:
— Doamne, ce uitucă sunt!… Mai am cartea aceea pe care a lăsat-o atunci, pe masă. Unde era să i-o duc? Şi pe urmă, cum n-a venit nimeni după ea, m-am gândit că aş putea s-o păstrez ca amintire. Aşa-i că n-am făcut nimic rău?
A adus-o repede din cămăruţa ei din dos. Cu greu mi-am înăbuşit un zâmbet. Căci soarta, totdeauna capricioasă şi uneori ironică, împleteşte cu maliţiozitate tragicul cu comicul. Era volumul al doilea din „Bibliotheca germanorum erotica et curiosa” a lui Hayns, compendiul de literatură galantă binecunoscut oricărui colecţionar de cărţi. Tocmai acest catalog scabros — habent sua fata libelli(4)— rămăsese ca ultimă moştenire a magicianului răposat, în aceste mâini neştiutoare, bătătorite, roşii şi crăpate, care desigur nu ţinuseră niciodată altă carte decât cea de rugăciuni. Mi-a venit greu să-mi încleştez buzele împotriva zâmbetului care, fără voie, lupta să-şi facă drum din mine: şi această mică ezitare o zăpăci pe femeia aceea de treabă. Nu cumva o fi ceva preţios? Sau cred că poate păstra cartea?
I-am strâns cordial mâna.
— Păstreaz-o liniştită. Vechiul nostru prieten s-ar bucura că cel puţin unul dintre miile de oameni care îi datoresc o carte, îşi mai aduce aminte de el.
Apoi am plecat. Mă ruşinam de femeia aceea bătrână, atât de cumsecade, care rămăsese credincioasă mortului într-un chip atât de naiv, şi totuşi atât de omenesc. Căci dânsa, neînvăţată cum era, păstrase măcar o carte ca să-şi amintească mai bine de el; pe când eu îl uitasem ani îndelungaţi pe Mendel, omul cărţilor, tocmai eu, care ar fi trebuit să ştiu că nu se scriu cărţi decât ca să te legi de oameni dincolo de propria-ţi viaţă şi astfel să te aperi împotriva neînduraţilor adversari ai oricărei vieţi: Nestatornicia şi Uitarea.

(1) În picioare; aici, cu sensul: prompt. (l. lat.).

(2) Feldmareşal austriac; în timpul primului război mondial a fost şeful Marelui stat-major al armatei austro-ungare.

(3) Stea de mărimea a 3-a; cea mai strălucitoare din constelaţia Pleiadei.

(4) Şi cărţile au soarta lor (l. lat.)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: