Aventurile lui Tom Sawyer (20)

În aşa fel îl sărutase mătuşa Polly pe Tom, că parcă îi luase cu mâna supărarea. Acum se simţea iar vesel şi cu inima împăcată. Porni spre şcoală şi avu norocul să dea peste Becky Thatcher în capul Drumului Poienii. Tom se purta întotdeauna după starea sufletească în care se găsea. Fără să şovăie o clipă, alergă la ea şi-i spuse:
Am fost un ticălos azi, Becky, şi-mi pare foarte rău. N-o să mă mai port niciodată aşa, cât oi trăi. Te rog, împacă-te cu mine, vrei?
     Fata se opri şi-i aruncă o privire dispreţuitoare.
Te-aş ruga să nu mă mai plictiseşti, domnule Thomas Sawyer. N-am să mai vorbesc cu dumneata niciodată!

        Şi, cu o mişcare mândră din cap, îşi văzu de drum. Tom rămase atât de uluit, încât n-avu nici măcar prezenţa de spirit să-i spună: „Atâta pagubă, domnişoară Ţâfnă!” Până să-i vină în gând, trecuse momentul potrivit. Aşa că n-a mai spus nimic. Dar fierbea de necaz. Intră înciudat în curtea şcolii, zicându-şi ce bine ar fi să fie Becky băiat. Cum ar mai snopi-o în bătaie! Curând se întâlni nas în nas cu ea şi în trecere îi aruncă o vorbă înţepătoare. Ea îi zvârli alta înapoi şi iată ruptura gata. Becky era atât de mânioasă, încât abia aştepta să reînceapă lecţiile; era nerăbdătoare să-l vadă pe Tom bătut pentru cartea de citire pătată cu cerneală. Dacă până atunci se mai gândise oarecum să dea în vileag fapta lui Alfred Temple, noua batjocură a lui Tom îi alungă cu desăvârşire acest gând.
Biata fată nu ştia cât de aproape o păştea şi pe ea necazul. Învăţătorul, domnul Dobbins, atinsese vârsta matură cu o ambiţie nepotolită în suflet. Dorinţa lui cea mai arzătoare fusese să ajungă doctor, sărăcia însă hotărâse să nu fie decât un biet învăţător de ţară. În fiecare zi scotea din catedră o carte misterioasă şi se adâncea în ea, când nu-i asculta pe elevi. Cartea o ţinea totdeauna sub cheie. Nu era ştrengar în toată şcoala care să nu moară de curiozitate să arunce măcar o privire în ea, dar până atunci niciodată nu se ivise prilejul. Fiecare dintre băieţii şi fetele din clasă avea o părere a sa despre ce putea fi în acea carte; nu erau două păreri la fel, dar n-avea nimeni cum să se încredinţeze de adevăr. 
Când Becky trecu pe lângă catedră, care era în apropierea uşii, văzu cheia uitată în broască. Iată momentul prielnic! Aruncă o privire de jur-împrejur, nu era nimeni… În clipa următoare, ţinea cartea în mâini. Coperta, cu titlul „Anatomie” de profesorul „Cutare”, nu-i spuse nimic; începu să întoarcă paginele. Dădu îndată peste o planşă frumos colorată, un trup omenesc. În clipa aceea o umbră căzu pe pagină. Tom Sawyer intrase pe uşă şi apucă să vadă o clipă poza. Becky smuci repede cartea ca s-o închidă şi avu ghinionul îngrozitor să sfâşie planşa pe jumătate, din mijloc şi până jos. Zvârli volumul în catedră, întoarse cheia în broască şi apoi, ruşinată şi furioasă, izbucni în plâns:
Tom Sawyer, mai josnic nici că te puteai purta! Te ţii după mine şi pândeşti la ce mă uit!
Cum era să ştiu că te uiţi la ceva?
Să-ţi fie ruşine, Tom Sawyer, acum sigur c-o să mă pârăşti! Ah, ce-o să mă fac, ce-o să mă fac! O să mănânc bătaie — eu care niciodată n-am mâncat bătaie la şcoală! Apoi, izbind cu piciorul în podea, zise: N-ai decât să fii ticălos, dacă vrei! Las’ că ştiu şi eu ceva! Aşteaptă şi-o să vezi tu! Nesuferitule, urâciosule, nesuferitule! Şi dădu buzna afară din clasă, cu o nouă explozie de plâns.
Tom rămase neclintit, uluit de această izbucnire. După câtva timp, îşi spuse:
„Neroade mai sunt şi fetele! Auzi! N-am mâncat niciodată bătaie la şcoală! Mare scofală! Numai o fată poate să vorbească aşa! Piele gingaşă şi curaj cât un pui de găină! Fireşte că n-am de gând s-o pârăsc lui moş Dobbins pe prostuţa asta, fiindcă am eu ac de cojocu’ ei şi altminteri, fără să fiu ticălos. Da’ degeaba! Moş Dobbins o să-ntrebe cine i­-a rupt cartea. N-o să răspundă nimeni. Şi-atunci o să facă ce face totdeauna: o să-i întrebe pe toţi la rând şi când i-o veni rândul vinovatei, o să afle el, fără să-i mai spuie nimic. Pe fete le trădează totdeauna mutra. Sunt nişte papă-lapte. O să mănânce bătaie. Ei, comedie, a intrat rău la apă Becky Thatcher şi nu văd ce-i de făcut.” Tom mai cântări câtva timp situaţia, apoi adăugă: „Ei i-ar plăcea să mă vadă pe mine la ananghie, acu’ să rabde şi ea!”
Tom se alătură gloatei de copii care zburdau pe afară. După câteva clipe sosi „domnul” şi cu toţii intrară în clasă. Pe Tom nu-l prea interesau lecţiile. De câte ori furişa o privire spre locul unde şedeau fetele, faţa lui Becky îl neliniştea. Dacă se gândea bine, n-avea chef s-o compătimească. Şi, totuşi, numai gândindu-se bine se putea opri de a o compătimi. Nu izbutea să simtă nici pic de satisfacţie. Nu trecu mult şi domnul descoperi cartea de citire pătată. Câtăva vreme, Tom uită de necazurile altora. Becky se trezi din lâncezeala ei plină de deznădejde şi arătă pentru ceea ce se întâmpla un interes destul de viu. Nu credea că Tom va reuşi să iasă din bucluc tăgăduind că vărsase cerneala pe carte şi avea dreptate. Tăgada părea a înrăutăţi şi mai mult situaţia lui Tom. Becky aştepta ca toate acestea s-o bucure, dar constată că nu prea se bucura. Când lucrurile ajunseră la culmea încordării, Becky voi să se scoale în picioare şi să-l dea de gol pe Alfred Temple, dar se stăpâni şi se sili să şadă liniştit, spunându-şi: „Acuşi-acuşi o să mă pârască el c-am rupt poza, fără-ndoială. Nu suflu o vorbă, chiar de-ar fi să-l scap de la moarte!”
Tom încasă bătaia şi se întoarse la locul său, defel mâhnit, căci îşi închipuia că, fără să ştie, zbenguindu-se, vărsase cerneala pe carte. Tăgăduise de formă, fiindcă aşa era obiceiul şi stăruise în tăgadă din principiu.
O oră întreagă se scurse cu încetineală. „Domnul” şedea moţăind pe tronul lui. Zumzetul şcolarilor care-şi repetau lecţia îl îmbia la somn. După câtăva vreme, domnul Dobbins se îndreptă în spetează, căscă, apoi deschise catedra şi întinse mâna să-şi ia cartea. Parcă era nehotărât; s-o scoată, să n-o scoată?… Cei mai mulţi dintre şcolari ridicau ochii nepăsători, dar doi dintre ei îi urmăreau mişcările cu priviri aprinse. Câteva clipe domnul Dobbins se jucă distrat cu cartea, apoi o scoase, se suci în scaun până-şi găsi o poziţie comodă şi se pregăti să citească.
Tom aruncă iute o privire spre Becky. Văzuse cândva un biet iepuraş urmărit de vânător. Când acesta îi ţintise capul, iepuraşul privirea asta o avusese. Uită numaidecât că erau certaţi. Trebuia să facă ceva, şi cât de repede, în clipa asta! Dar iuţeala cu care se apropia catastrofa îi paraliza gândirea. Stai! Îi venise o idee! O să dea fuga la catedră, o să smulgă cartea din mâna „domnului” şi o să fugă cu ea! Şovăi o clipă până să se hotărască şi pierdu prilejul: „domnul” deschisese cartea! O, de-ar fi putut recâştiga clipa pierdută! „Prea târziu, acum nu mai e nicio scăpare pentru Becky!” îşi zise Tom. În clipa următoare „domnul” îşi înfrunta şcolarii; toţi lăsară ochii în jos, căci avea ceva în privire care îi îngrozea chiar şi pe cei nevinovaţi. Tăcerea ţinu cât ai număra până la zece. „Domnul” îşi aduna mânia. Apoi vorbi:
Cine a rupt cartea aceasta?
          Tăcere deplină. Ai fi putut auzi picând un ac. Tăcerea stăruia. Domnul cerceta chip după chip, pentru a descoperi semnele păcatului.
Benjamin Rogers, tu ai rupt cartea asta?
Tăgadă. Şi iarăşi tăcere.
  Joseph Harper, tu ai rupt-o?
Iarăşi tăgadă. Tom se simţea din ce în ce mai rău chinuit de această anchetă care nu se mai sfârşea.
După ce luă la rând toate băncile în care şedeau băieţii, „domnul” rămase puţin pe gânduri, apoi îşi îndreptă privirea spre băncile fetelor.
Amy Lawrence ?
Fata clătină din cap.
Gracie Miller?
Acelaşi semn.
  Suzan Harper, tu ai făcut treaba asta?
            Alta care nega. Acum venea la rând Becky Thatcher. De tulburat ce era, Tom tremura ca varga. Sigur, nu mai era nici o scăpare.
Rebeca Thatcher… (Tom aruncă o privire spre faţa ei; era albă de groază) tu ai rupt-o… nu-i aşa? Ia uită-te la mine! (Mâinele ei se ridicară, rugătoare.) Tu ai rupt cartea?
În clipa aceea un gând îi fulgeră prin minte lui Tom. Sări în picioare şi strigă:
Eu am rupt-o!
Toată clasa se holbă la el, uluită de această nebunie de necrezut. Tom stătu o clipă să-şi vină în fire, iar când înaintă spre catedră ca să-şi primească pedeapsa, mirarea, recunoştinţa, adoraţia ce se revărsau asupră-i din ochii bietei Becky l-ar fi făcut să se simtă răsplătit pentru o sută de bătăi. Însufleţit de măreţia propriei sale purtări, îndură fără să crâcnească cea mai cruntă bătaie pe care o dăduse vreodată domnul Dobbins. Tot cu nepăsare primi şi adaosul de cruzime care-l silea să rămână în arest două ceasuri după ce li se dădea drumul celorlalţi. Ştia el bine cine are să-l aştepte afară, fără să i se urască, până o să-i sune ceasul eliberării.
         În acea seară, Tom puse capul pe pernă urzind planuri de răzbunare împotriva lui Alfred Temple, căci, cu ruşine şi căinţă, Becky îi povestise totul, fără a ascunde nici propria ei trădare. Dar în curând, până şi setea de răzbunare trebui să dea întâietate unor gânduri mai plăcute şi Tom adormi în cele din urmă, răsunându-i în urechi, ca prin vis, ultimele vorbe rostite de Becky: „Ah, Tom, ce suflet nobil ai!”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: