Nils Holgersson (26)

Răpit de ciori
Gâştele sălbatice se sculaseră cu noaptea-n cap spre a-şi face rost de puţină mâncare înainte de a porni la drum spre Östergötland. Ostrovul din Gosfjärd, unde dormiseră, era mic şi sterp, dar în apa dimprejurul lui creşteau din belşug ierburi cu care se puteau sătura. Mai rău era însă de băiat, care nu găsea nimic de mâncare prin acele locuri.
Pe când stătea flămând şi abătut, aruncându-şi privirea în toate părţile, doar o găsi ceva de mâncare, dădu cu ochii de nişte veveriţe care se jucau pe un promontoriu împădurit, din faţa ostrovului stâncos. Se gândi atunci că veveriţelor le-or mai fi rămas ceva din merindele lor de peste iarnă şi îl rugă pe gâscanul cel alb să-l ducă până la ele, ca să le ceară câteva alune.

Gâscanul îl îndemnă să i se urce în spinare şi-l trecu strâmtoarea înot. Dar, spre nenorocirea băiatului, veveriţele erau atât de prinse cu hârjoana lor din copac în copac, încât nici nu luară în seamă vorbele lui Năpârstoc. În schimb, se îndepărtau tot mai mult în adâncul pădurii. Băiatul se luă după ele şi-l pierdu repede din vedere pe gâscan, care rămăsese pe ţărm. În timp ce-şi făcea drum printre nişte tufe de dediţei, care îi ajungeau până la bărbie, simţi deodată că-l înşfacă cineva pe la spate şi că încearcă să-l ridice în văzduh. Întorcându-se, văzu că o cioară îl apucase de gulerul cămăşii. Încercă să se descotorosească de ea, dar, până să izbutească, se mai ivi încă o cioară, care îl apucă de un ciorap şi-l trânti la pământ.
Dacă Nils Holgersson ar fi strigat imediat după ajutor, gâscanul Martin l-ar fi salvat de bună seamă. Băiatul socotea însă că era şi singur în stare să se împotrivească ăstor două ciori. Dădu din picioare şi se zbătu, cu gând să scape, dar ciorile nu-l slăbeau deloc şi până la urmă reuşiră să se înalţe cu el în văzduh. Zburau atât de grăbite şi fără să ia seama pe unde, încât o creangă îl izbi pe băiat drept în creştet. De pe urma puternicei lovituri, lui Năpârstoc i se întunecă înaintea ochilor, pierzându-şi cunoştinţa.
Când redeschise ochii, era sus de tot deasupra pământului. Îşi veni încetul cu încetul în fire, dar la început nu-şi dădu seama nici unde se afla, nici ce vedea. Uitându-se în jos, i se păru că sub el stătea întins un covor uriaş de lână ţesut în verde şi negru, cu desene mari neregulate. Covorul părea foarte gros şi de o frumuseţe fără seamăn, dar băiatul avea impresia că era rupt şi plin de găuri acoperite cu petice mari. Partea ciudată consta însă în faptul că părea întins pe o podea lucioasă, căci prin găuri şi crăpături se zăreau reflexe strălucitoare ca de sticlă.
Ceea ce observă pe urmă era că soarele se înălţa pe cer. Oglinda de sub covor începu să reflecteze raze roşii şi aurii. Jos se desfăşura o privelişte minunată şi Năpârstoc era încântat de acel joc de culori, deşi nu prea pricepea ce reprezenta. Ciorile coborâră în cele din urmă şi băiatul înţelese numaidecât că acel covor mare de sub el era pământul înveşmântat cu păduri mari de conifere, crăpăturile fiind golfuri şi mici lacuri.
Îşi aduse aminte că prima oară când se aflase în văzduh, pământul din Scania i se păruse o pânză cadrilată. Ce fel de pământ era însă cel de acum, care semăna cu un covor ferfeniţit? Începu să-şi pună fel de fel de întrebări. De ce nu se mai află pe spatele gâscanului alb? De ce în jurul său zbura un stol mare de ciori? De ce stătea atârnat şi se bălăbănea, gata-gata să se prăbuşească?  
Deodată însă îşi aminti totul. Fusese răpit de două ciori. Gâscanul cel alb rămăsese pe ţărm să-l aştepte, iar gâştele sălbatice urmau să plece în acea zi spre Östergötland. El însă era dus spre sud-vest, lucru de care îşi dădu seama prin faptul că discul solar se afla în spatele său. Covorul cel mare de sub el era desigur provincia Smoland.
„Ce va face gâscanul meu alb, dacă nu voi fi lângă el să-i port de grijă?” îşi zise băiatul, începând a striga la ciori să-l ducă înapoi la gâştele sălbatice. Nu-l neliniştea câtuşi de puţin soarta lui. Era încredinţat că ciorile îl răpiseră numai aşa, ca să-i joace o festă.
Ciorile nici nu luau în seamă strigătele lui Năpârstoc, ci zburau înainte cu toată repeziciunea. Nu trecu însă mult şi una din ele bătu din aripi într-un fel care însemna: „Atenţie! Primejdie!” Imediat după aceea coborâră toate într-o pădure de brazi şi se strecurară printre crăcile tăioase până în afundul ei, aşezând băiatul sub un brad des, unde era ascuns atât de bine, că nici ochiul ager al unui şoim n-ar fi putut să-l vadă.
Cincizeci de ciori î1 împresurară pe Năpârstoc cu pliscurile îndreptate către el, spre a-l păzi.
— Poate că-mi veţi spune şi mie, acum, ciorilor, unde mă duceţi şi ce gând aveţi cu mine, li se adresă el.
Nu isprăvi însă bine vorba că o cioară mare se şi stropşi la el:
— Tacă-ţi gura, că, de unde nu, îţi scot ochii…
Se vedea bine că hapsâna asta nu s-ar fi dat îndărăt s-o facă, astfel că băiatul n-avu încotro şi fu nevoit să se supună. Tăcu mâlc privindu-le doar, iar ciorile, la rându-le, cătau şi ele spre el.
Cu cât le privea mai mult, cu atât îi păreau mai scârboase, cu penele lor pline de praf şi zbârlite ca şi cum n-ar fi fost niciodată spălate sau unse, cu ghearele murdare de ţărână uscată, iar în colţurile pliscurilor cu resturi de mâncare. Năpârstoc îşi zise că nu semănau deloc cu gâştele sălbatice. Erau groaznice la înfăţişare, încât te apuca spaima văzându-le lacome, veşnic treze, atente la orice zgomot şi trufaşe ca tâlharii şi vagabonzii.
„Am încăput în ghearele unor bandiţi de rând”, îşi mai zise băiatul. În aceeaşi clipă auzi deasupra lui strigătele de chemare ale gâştelor sălbatice: „Unde eşti? Eu sunt aici! Unde eşti? Eu sunt aici!”
Înţelese atunci că Akka şi celelalte gâşte porniseră în căutarea lui. Până să le dea un răspuns, cioara mare, care părea să fie conducătoarea bandei, îi croncăni la ureche:
— Fereşte-ţi ochii!
Ce alta putea să mai facă băiatul decât să tacă?
Gâştele sălbatice habar n-aveau că Năpârstoc era aşa de aproape de ele şi numai din întâmplare zburau pe deasupra acelei păduri. Băiatul le mai auzi chemarea de câteva ori. Pe urmă însă n-o mai auzi deloc.
„Acum descurcă-te singur, Nils Holgersson!… îşi zise el. Ai prilejul să arăţi ce-ai învăţat în săptămânile astea de când pribegeşti pe meleaguri pustii.”
După câteva clipe, ciorile dădură semne de plecare. Deoarece voiau să-l ducă tot ca şi până atunci, ţinându-l una de gulerul cămăşii şi alta de un ciorap, băiatul le spuse:
— Nu se simte, ciorilor, niciuna din voi în putere să mă poarte în spinare? M-aţi dus până acum atât de rău de parcă sunt rupt în două. Lăsaţi-mă să călătoresc pe una din noi. Vă făgăduiesc că n-o să mă arunc jos din văzduh.
— Puţin ne pasă nouă dacă te simţi bine sau rău!… îi răspunse conducătorul cârdului.
Dar iată că cioara cea mai mare, zbârâită şi slută, care avea pe una din aripi o pană albă, ieşi înainte şi spuse:
— Ar fi mai bine, jupâne Vifor, pentru toată ceata noastră dacă Năpârstoc va ajunge întreg unde trebuie să ajungă, iar nu pe jumătate. De aceea, eu voi încerca să-l duc în spinare.
— Dacă te socoti în stare, Tândală-Nătăfleaţă, n-am nimic împotrivă, răspunse Vifor. Numai să nu-l scapi!
Pentru băiat era o izbândă mare ceea ce obţinuse şi el se simţi din nou foarte mulţumit. „Nu trebuie să-mi pierd firea că m-au răpit ciorile, îşi făcu el curaj. Las’ pe mine, că le vin eu de hac!”
Ciorile îşi continuară zborul spre sud-vest pe deasupra provinciei Smoland. Era o dimineaţă minunată, liniştită şi cu soare mult, iar pe pământ păsările îşi îngânau de zor cântecele de dragoste. Într-o pădure înaltă şi întunecoasă, o mierlă îşi lăsase aripile în jos şi, cu glasul îngroşat, cânta cu foc în vârful unui brad:
— Cât eşti de frumos! Cât eşti de frumos! Nimeni nu-i frumos ca tine! Nimeni nu-i frumos ca tine!
Cum termina cântul ăsta, îl lua de la capăt şi-i zicea mereu, de parc-ar fi fost fermecată.
Chiar atunci trecea şi Năpârstoc pe deasupra pădurii. Auzind de câteva ori cântecul mierlei şi înţelegând că ea nu ştia altul, îşi duse mâinile la gură în chip de goarnă şi strigă:       
— Cântecul ăsta l-am mai auzit! Cântecul ăsta l-am mai auzit!
— Cine e? Cine e? Cine-şi bate joc de mine? vru să afle mierla, căutând să-l zărească pe cel care striga de sus.
— Cel răpit de ciori îşi bate joc de cântecul tău, răspunse Năpârstoc.
Conducătorul ciorilor îşi întoarse capul şi-i atrase atenţia cu asprime:
— Fereşte-ţi ochii, Năpârstoc!
Dar băiatul se gândi în sinea lui: „Puţin îmi pasă! Vreau să-ţi arăt că nu mi-e frică de tine…”
Ciorile pătrundeau tot mai mult în interiorul ţării. Unde-ţi aruncai privirea, zăreai păduri şi lacuri. Într-o pădurice de mesteceni şedea pe o creangă o porumbiţă sălbatică. În faţa ei se afla porumbelul. Acesta se umfla în pene, îşi sucea gâtul, îşi înălţa şi cobora trupul, făcând penele de pe piept să atingă creanga pe care şedea porumbiţa.
Şi-n tot acest timp uguia:
— Tu eşti cea mai frumoasă din pădure! Nimeni în toată pădurea nu e aşa de frumoasă ca tine!
Tocmai în acele clipe, pe sus prin văzduh trecea Năpârstoc cu cârdul de ciori. Auzind ce spune porumbelul, nu se putu stăpâni să nu strige:
— Nu-l crede! Nu-l crede!
— Cine mă face mincinos? Cine? ugui porumbelul, căutând să-l zărească pe cel care strigase de sus.
— Cel răpit de ciori te face mincinos, răspunse băiatul.
Vifor îi porunci şi de data asta să tacă, dar Tândală-Nătăfleaţă, care îl purta în spinare pe băiat, zise:
— Lasă-l să vorbească. Păsărelele vor crede astfel că noi, ciorile, suntem hazlii şi isteţe.
— Nu cred să fie atât de neroade, spuse Vifor, dar ideea lui Tândală îi plăcu, pesemne, căci pe urmă îl lăsă pe băiat să strige în voie.
Ciorile zburau mai mult peste păduri, şi peste locuri împădurite, dar la marginea pădurilor erau, bineînţeles, şi sate. Într-un loc văzură un conac vechi şi încântător. În spatele lui se întindea pădurea, iar în faţă un lac limpede. Zidurile conacului erau roşii, cu acoperiş de tablă, sub care se afla o mansardă. Sorbi înalţi împrejmuiau ograda, iar în grădină creşteau tufe spinoase de coacăz. În vârful casei, pe sfârleaza de vânt, şedea un graur şi cânta pentru soţia lui, care clocea în cuibarul durat pe crengile unui păr:
— Avem patru ouşoare frumoase, zicea el. Avem patru ouşoare frumoase şi rotunjoare! Tot cuibul nostru e plin de ouă frumoase!
De mii de ori îşi rostise graurul cântarea, şi-n clipa în care Năpârstoc trecu cu cârdul pe deasupra conacului o auzi şi el. Şi chiar pe loc îşi duse mâinile la gură în chip de pâlnie şi strigă:
— O să le ia coţofana! O să le ia coţofana!
— Cine vrea să mă sperie? întrebă graurul, dând neliniştit din aripi.
— Prizonierul ciorilor e cel care te sperie, răspunse băiatul.
De astă dată, conducătorul ciorilor nu-i mai porunci să tacă. Dimpotrivă făcu haz împreună cu tot cârdul, croncănind de mulţumire.
Cu cât ajungeau mai departe, cu atât lacurile erau mai mari şi mai bogate în insule şi promontorii. Pe malul unui lac zăriră un răţoi sălbatic care tot făcea temenele raţei consoarte:
— Îţi voi fi credincios toată viaţa! Îţi voi fi credincios toată viaţa! măcăia răţoiul.
— Nici măcar până la sfârşitul verii!… strigă Năpârstoc, care tocmai trecea cu cârdul pe deasupra acelui lac.
— Cine eşti tu? întrebă răţoiul sălbatic.
— Cel furat de ciori, răspunse băiatul.
Spre amiază, ciorile poposiră pe un izlaz. Se răspândiră să-şi caute demâncare, dar niciuna din ele nu se gândi să-i dea şi băiatului ceva. Tândală-Nătăfleaţă se duse atunci la conducătorul cârdului cu o ramură de măceş pe care se aflau câteva boabe roşii.
— Astea-s pentru tine, jupâne Vifor, zise el. E o mâncare plăcută şi bună şi cred c-o să-ţi placă.
Vifor pufni cu dispreţ:
— Cum crezi tu c-o să pot mânca nişte măceşe vechi şi uscate? îl luă el în răspăr.
— Aşa?… Şi eu îmi ziceam c-o să-ţi facă mare plăcere! răspunse Tândală-Nătăfleaţă, aruncând cât colo, descurajat parcă, ramura de măceş.
Ramura căzu însă drept în faţa lui Năpârstoc, care se grăbi s-o ridice, înfulecând boabele cu poftă. Şi în chipul acesta îşi potoli foamea.
După ce se ospătară, ciorile se puseră la taifas.
— La ce te gândeşti, jupâne Vifor? Eşti foarte tăcut pe ziua de azi, i se adresă una din ele.
— Mi-am amintit că prin părţile astea trăia odată o găină, şi la găina aceea ţinea tare mult stăpâna ei. Ca s-o bucure, găina a făcut o mulţime de ouă şi le-a ascuns sub podeaua grajdului. Cât le-a clocit, se gândea ce mare va fi bucuria stăpânei când o vedea puii rotindu-se în jurul ei. Femeia se mira, bineînţeles, unde stătea ascunsă atâta vreme găina, dar nu putu să-şi dea cu presupusul unde să fie. Ian ghiceşte tu, Cioc-Lung, cine a găsit până la urmă găina şi ouăle?
— Eu unul cred că nu e greu de ghicit, jupâne Vifor. Dar pentru că spuseşi povestea asta, am să istorisesc şi eu una cam la fel. Ţi-aduci aminte de pisica cea mare şi neagră a preotului din Hinneryd? Era nemulţumită de stăpânii ei, care îi luau totdeauna pisicii abia fătaţi şi-i înecau. O singură dată izbutise să-i ţină ascunşi, şi anume când i-a pitit într-o căpiţă de paie afară pe câmp. Era foarte bucuroasă de micuţii ei, dar eu cred c-am fost mai bucuroasă de ei decât ea…
Ciorile erau puse pe trăncăneală şi intrară toate în vorbă.
— Nu e cine ştie ce mare dibăcie să furi ouă şi pui, zise una din ele. Eu am vânat odată un iepuraş care crescuse destul de măricel. A trebuit să-l urmăresc din tufiş în tufiş.
N-a apucat să mai zică altceva, căci altă cioară i-a şi luat vorba din plisc.
— O fi un lucru plăcut să pricinuieşti necazuri unor găini şi unor pisici, dar eu socot că e un lucru şi mai de seamă pentru o cioară să facă neajunsuri unui om. Eu am furat o dată o lingură de argint…
Dar Năpârstoc nu mai putu răbda să asculte astfel de trăncăneli.
— Ascultaţi, ciorilor! zise băiatul. Ar trebui să vă fie ruşine să vorbiţi numai despre răutăţile voastre! Am trăit vreme de trei săptămâni printre gâştele sălbatice şi la ele n-am văzut şi n-am auzit decât lucruri bune. Voi aveţi, desigur, un sfătuitor rău, dacă vă lasă să prădaţi şi să ucideţi. Ar trebui să începeţi a duce o altă viaţă. Eu vă pot încredinţa de un lucru: oamenii s-au scârbit aşa de mult de răutatea voastră, încât caută pe toate căile să vă stârpească. În scurt timp veţi dispărea astfel de pe faţa pământului.
Auzind Vifor şi ciorile aceste vorbe, s-au mâniat grozav şi erau cât pe ce să tabere asupra băiatului, ca să-l sfâşie în bucăţi.
Tândală-Nătăfleaţă începu însă a croncăni în faţa lui Vifor:
— Asta nu, asta nu se cade! zise el îngrozit. Ce va spune jupâneasa Vijelie dacă-l sfâşiaţi pe Năpârstoc înainte ca el să ne fi procurat banii de argint?
— Numai ţie ţi-e teamă de femei, Tândală-Nătăfleaţă, zise Vifor, părând că nici nu se gândeşte să-i ia în seamă vorbele. Dar atât el cât şi restul ciorilor îl lăsară în pace pe Năpârstoc.
Nu mult după aceea, păsările porniră mai departe la drum. Până atunci, băiatul crezuse că Smoland nu era o regiune aşa de săracă precum auzise vorbindu-se despre ea. Era păduroasă şi plină de munţi, însă de-a lungul râurilor şi în jurul lacurilor se întindeau pământuri cultivate şi nicăieri nu dăduse peste locuri în adevăr pustii. Totuşi, cu cât înaintau mai mult, cu atât mai rare erau satele şi casele. În cele din urmă i se păru că trec pe deasupra unui adevărat pustiu, căci nu vedea altceva decât bălţi, bărăgane şi dealuri cu tufe de ienupăr.
Soarele apusese, dar era încă lumină când ciorile ajunseră la acel pustiu. Vifor trimise pe una din cârd înainte, să dea de veste că izbândise în misiunea lui. Când aflară acest lucru, Vijelia şi câteva sute de ciori se ridicară în văzduh de pe dealuri, să le întâmpine pe cele care soseau. În croncănitul asurzitor al acelei întâlniri, Tândală-Nătăfleaţă îi şopti lui Năpârstoc:
— Ai fost glumeţ şi voios tot drumul şi de aceea îmi eşti drag, aşa că vreau să-ţi dau o povaţă bună. După ce-om, coborî pe pământ, o să fii rugat să faci o treabă care-ţi va părea foarte uşoară. Cată să te fereşti de ea!
Imediat după aceea, Tândală-Nătăfleaţă îl lăsă pe Nils Holgersson în adâncul unei gropi de nisip. De cum ajunse acolo, băiatul se trânti jos, ca şi cum ar fi fost frânt de oboseală. În jurul său zburătuiau atât de multe ciori, încât văzduhul vuia ca o furtună. Băiatul stătea însă cu ochii închişi, de parcă ar fi dormit.
— Hai, scoală-te, Năpârstoc – zise Vifor – să ne dai o mână de ajutor la o treabă care-i un fleac pentru tine!
Băiatul nu se mişca însă şi se făcea că doarme. Dacă văzu asta, Vifor îl luă de braţ şi-l târî pe nisip până la un urcior care zăcea în mijlocul gropii.
— Scoală-te, Năpârstoc – zise el – şi deschide urciorul ăsta!
— De ce nu mă laşi să dorm? zise băiatul. În seara asta sunt prea obosit ca să pot face o treabă ca lumea. Aşteaptă până mâine, că n-o fi foc!
— Deschide, urciorul! îi porunci Vifor, zgâlţâindu-l.
Băiatul se sculă atunci şi prinse a cerceta urciorul cu luare-aminte.
— Cum să deschidă un astfel de urcior un biet copil ca mine? se tângui el. Nu vezi? E cât mine de mare!…
— Deschide-l! îi porunci Vifor din nou. Altfel va fi vai şi amar de tine!
Băiatul se ridică, se apropie cu şovăială de urcior, îi pipăi capacul şi lăsă mâinile să-i cadă în jos.
— Din fire nu sunt aşa de slab, zise el. Dar m-a vlăguit drumul încoace. Dacă mă laşi să dorm până mâine, nădăjduiesc să-i vin de hac capacului.
Vifor era însă nerăbdător. Tăbărî asupra băiatului şi-l ciupi zdravăn de picior. Năpârstoc nu putea suferi o astfel de purtare din partea unei ciori. Se smuci repede, sări câţiva paşi înapoi şi, scoţând cuţitul din teacă, îl ridică, gata să-l înfigă în cioroi.
— Bagă de seamă! îi strigă el.
Dar cioroiul era întărâtat şi nu mai ţinu seamă de primejdia care-l păştea. Se năpusti orbeşte asupra băiatului şi nimeri drept în vârful cuţitului, care îi străpunse ochiul până la creier. Năpârstoc trăsese repede cuţitul înapoi, dar era prea târziu. Vifor se mai zbătu puţin şi se prăbuşi fără suflare.
— A murit Vifor! Străinul l-a ucis pe Vifor, stăpânul nostru!… începură a striga ciorile cele mai apropiate, după care se iscă o zarvă îngrozitoare.
Unele se văicăreau, altele cereau răzbunare. Toate alergau sau zburau spre băiat, cu Tândală-Nătăfleaţă în frunte.
Constată însă curând că cioroiul cu pană albă făcea numai pe nebunul. Se repezea asupra băiatului cu aripile întinse, de parcă ar fi vrut să-l strivească, dar de fapt le împiedica pe celelalte ciori să-şi înfigă pliscul în el.
Năpârstoc socoti acum că i se-nfundase. Nu era chip să scape de ciori şi nici vreun loc în care să se poată ascunde nu vedea prin preajmă. Îşi aduse aminte atunci de urcior. Dădu o lovitură puternică în capac şi îl făcu să sară în sus. Se vârî apoi înăuntru, cu gând să se ascundă acolo. Ascunzătoarea nu era însă bună deloc, căci urciorul era plin ochi cu bănuţi de argint. Din această pricină, băiatul nu se putea vârî prea adânc în urcior. Dacă văzu asta, Năpârstoc se plecă şi începu să azvârle afară banii, ca să-şi facă loc.
Până în clipa aceea, ciorile se înghesuiseră care mai de care în jurul său, căutând să-l prindă cu pliscul şi să-l ciupească. Dar când începu să plouă cu arginţi, uitară de setea lor de răzbunare, grăbindu-se să-i culeagă.
Năpârstoc îşi umplea mereu pumnii cu bani şi-i azvârlea cât mai departe. Ciorile tăbărau buluc să-i înşface. Până şi Vijelia se înghesuia, că facă rost de un bănuţ. Care cum punea gheara pe câte un ban, fugea în cea mai mare grabă la cuib, să-l ascundă bine acolo.
După ce scoase toţi argintii din urcior, Năpârstoc cătă în sus, dar în groapă nu mai rămăsese decât o singură cioară. Pasămite era Tândală-Nătăfleaţă, pasărea cu pană albă la aripă, cea care-l purtase în zbor, arătându-se totdeauna prietenoasă.
— Năpârstoc, mi-ai făcut un serviciu mult mai mare decât ai putea să crezi şi de aceea vreau să-ţi salvez viaţa, zise cioara, al cărui glas şi ton nu mai semănau cu felul cum vorbise mai înainte. Urcă-te pe spinarea mea şi te voi duce într-o ascunzătoare în care ai să poţi fi în siguranţă la noapte. Iar mâine voi face în aşa fel ca să ajungi înapoi la gâştele sălbatice.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: