Nils Holgersson (25)

Ulciorul de lut
În partea de sud-vest a provinciei Smoland se întinde un district care se cheamă Sunnerbo. Terenul de acolo e cu desăvârşire neted. Cine îl vede iarna, când totul e acoperit de zăpadă, nu-şi poate închipui altceva decât că sub omăt se află câmpuri arate, lanuri verzi de secară şi izlazuri de trifoi cosite, ca pe orice teren de la şes. Când se topeşte însă zăpada, pe la începutul lui aprilie, dintr-o dată se dumereşte că toate câte fuseseră ascunse sub mantia cea albă nu-s decât bărăgane uscate de nisip, stânci pleşuve şi turbării mari, mlăştinoase. Pot fi întâlnite, e drept, şi ogoare, pe ici, pe colo, dar sunt atât de mici, că nu pot fi băgate în seamă. Şi se mai pot vedea şi colibe ţărăneşti, gri sau roşii, dar care stau pitite prin câte o pădurice de mesteceni, ca şi cum s-ar teme să iasă în calea drumeţilor.

La hotarul dintre Sunnerbo şi ţinutul Halland se află un bărăgan nisipos atât de întins, încât nu-l poţi cuprinde cu privirea de la un capăt la altul. Pe tot acel bărăgan creşte numai iarba-neagră şi n-ar fi lucru uşor să mai crească şi alte plante acolo. În primul rând ar trebui să fie stârpită iarba-neagră, a cărei tulpină e pipernicită, cu ramuri mici şi frunze uscate, dar care îşi închipuie că este şi ea, dragă Doamne, un copac. De aceea se şi poartă ca un copac adevărat, lăţindu-se ca o pădure pe întinderi mari şi crescând deasă de tot, ca să piară orice altă buruiană care ar avea chef să-i încalce stăpânirea.
Singurul loc de pe bărăgan unde nu-i atotstăpânitoare iarba-neagră e un şir de dealuri scunde şi pietroase, care îl taie în curmeziş. Pe acele dealuri cresc tufe de ienupăr, sorbi şi câţiva mesteceni mari, frumoşi. Pe vremea când călătorea Nils Holgersson pe acolo împreună cu gâştele sălbatice, se mai afla în partea locului şi o colibă cu un petec de ogor în preajma ei, însă oamenii care locuiseră cândva în ea se mutaseră aiurea cine ştie din ce pricină. Coliba era acum pustie, iar pământul o pârloagă.
La plecarea lor din bordei, oamenii zăvorâseră ferestrele şi încuiaseră uşa cu lacăt. Uitaseră totuşi că unul din geamuri era spart şi astupat cu o cârpă. După câteva ploi repezi de vară, cârpa putrezise, aşa că o cioară izbutise să o scoată din ochiul de geam.
Dealurile care străbăteau bărăganul nu erau pustii, cum s-ar crede, ci populate de un neam mare de ciori. Păsările acestea croncănitoare nu locuiau, fireşte, tot anul acolo. Iarna plecau departe, în ţări străine, toamna pribegeau de la un ogor la altul prin toată provincia Götaland, ca să ciugulească seminţe, iar vara năpădeau în gospodăriile de la Sunnerbo, hrănindu-se cu ouă, cu boabe şi cu pui de păsări. Primăvara, când urmau să-şi dureze cuiburile şi să se ouă, se întorceau însă pe bărăganul cu iarbă-neagră.
Cel care scosese cârpa de la fereastră era un cioroi. Îl chema Garm Pană-Albă, însă ciorile îi ziceau Tândală sau Nătăfleaţă ori Tândală-Nătăfleaţă, din cauză că era totdeauna nătărău şi stângaci, nefiind bun de altceva decât de luat în batjocură. Tândală-Nătăfleaţă era mai mare şi mai vârstnic decât celelalte ciori, dar acest lucru nu-i folosea la nimic, căci de batjocură era şi de batjocură a rămas. Nici faptul că se trăgea dintr-un neam mai vechi nu-i era de ajutor. Dacă toate ar fi fost aşa cum trebuie şi după cum era rânduiala, el ar fi trebuit să fie chiar conducătorul întregului cârd, căci rangul ăsta se cuvenea din timpuri străvechi celui mai în vârstă din neamul Pană-Albă. Totuşi, cu mult înainte de naşterea lui Tândală-Nătăfleaţă, puterea fusese smulsă de la cei din neamul său şi o avea acum un cioroi cumplit şi sălbatic pe care îl chema Vifor.
Toată această nesocotire a vechilor rânduieli se datora faptului că ciorile din partea locului îşi puseseră în gând să-şi schimbe felul de viaţă. Mulţi or fi crezând că tot ce se cheamă cioară trăieşte la fel, dar acest lucru nu este adevărat. Multe ciori duc o viaţă vrednică, cinstită, adică se hrănesc numai cu seminţe, cu viermi, cu omizi şi cu stârvuri de animale. Sunt însă şi ciori care duc o viaţă prădalnică, năpustindu-se asupra iepuraşilor şi a păsărelelor şi jefuind orice cuib aflat în calea lor.
Ciorile din neamul Pană-Albă fuseseră aspre şi cumpătate. Câtă vreme conduseseră cârdul, le siliseră pe supusele lor să se poarte în aşa fel, încât celelalte păsări să nu aibă niciun motiv să se plângă de ele. Ciorile erau însă multe la număr şi s-au răzvrătit împotriva neamului Pană-Albă, dând puterea cioroiului Vifor, cel mai straşnic hoţ de cuiburi şi jefuitor ce se poate închipui, neîntrecut în aceasta privinţă decât doar de soaţa lui pe care o chema Vijelia. Sub stăpânirea lor, ciorile începuseră a trăi o viaţă care le făcea mai de temut decât ulii şi huhurezii.
Tândală-Nătăfleaţă nu avea, fireşte, nicio trecere în cârd. Dar niciuna din ciori nu ştia că cel care scosese cârpa de la fereastra bordeiului era Tândală şi, de-ar fi ştiut acest lucru, ar fi rămas tare uimite. Cine l-ar fi crezut capabil de atâta curaj, încât să se apropie de o locuinţă omenească? Pe de altă parte, nici Nătăfleaţă nu suflase nimănui că făcuse o asemenea ispravă, având motivele lui să tacă… Vifor şi Vijelia se purtau totdeauna bine cu el în timpul zilei şi în prezenţa celorlalte ciori dar într-o noapte întunecoasă, pe când suratele lui se odihneau pe crengile copacilor, Nătăfleaţă fusese atacat pe neaşteptate de două ciori care erau cât pe ce să-i curme viaţa.
După acea întâmplare, Nătăfleaţă o zbughea în fiecare seară de la locul său obişnuit de culcare, având drept ţintă coliba pustie şi singuratică. Într-o după-amiază, după ce ciorile îşi clădiseră cuiburile pe dealuri pietroase, ele făcură o descoperire importantă. Vifor, Tândală-Nătăfleaţă şi alte câteva ciori se lăsaseră din zbor într-o groapă mare dintr-un colţ al bărăganului. Groapa nu era de fapt decât o carieră de nisip, dar vezi că ciorile nu se mulţumeau cu o explicaţie atât de simplă… Ele zburau mereu spre acea groapă şi scociorau fir cu fir, doar-doar or afla de ce o săpaseră oamenii.
Scociorând acolo mereu, numai ce se pomeniră într-un rând că se surpă o latură a gropii. Ciorile dădură buzna pe locul surpării şi găsiră printre pietre şi bulgări un urcior de lut destul de mare, acoperit cu un capac de lemn. Curioase să vadă ce era înăuntru, începură să ciocănească urciorul cu pliscurile, spre a-l găuri şi a-i scoate capacul, dar nu izbutiră să facă trebuşoara asta. Şi cum stăteau ele nedumerite, zgâindu-se la urcior fără să-i dea de rost, numai ce auziră un glas spunându-le:
— Nu vreţi, ciorilor, să vin jos la voi să vă ajut?
Ciorile cătară repede în sus. Pe marginea gropii şedea o vulpe şi le privea. După culoarea părului şi după înfăţişare, era una din cele mai frumoase vulpi pe care o văzuseră ciorile vreodată. Singurul ei cusur era că-i lipsea o ureche.
— Dacă vrei să ne dai o mână de ajutor – răspunse Vifor – nu ne împotrivim.
Zicând acestea, zbură afară din groapă împreună cu celelalte ciori. Vulpea sări jos, în locul lor, şi prinse a da cu colţii în urcior şi în capac; dar, oricât se strădui, nici ea nu-l putu deschide.
— Nu-ţi dai cu presupusul ce-o fi în urcior? întrebă Vifor.
Vulpea rostogoli oala când încoace, când încolo, ascultând cu luare-aminte.
— Păi ce să fie alta decât bani de argint? zise ea, sigură de sine.
Ciorile la toate se aşteptau, numai la asta nu.
— Argint o fi oare?! exclamară ele, sticlindu-le ochii de poftă. Oricât ar părea de ciudat, nimic în lume nu-i e mai drag unei ciori ca banul de argint.
— N-auziţi cum zornăie? zise vulpea rostogolind urciorul din nou. Nu ştiu cum să facem, să punem ghearele pe ei.
— Ehe, slabă nădejde!…. răspunseră ciorile dezamăgite. Frecându-şi capul de laba stingă, vulpea tot chibzuia ce avea de făcut. Şi deodată îi veni în gând o idee… Cu ajutorul ciorilor poate că ar fi izbutit acum să-l înhaţe pe acel prichindel nesuferit care scăpa mereu din ghearele ei.
— Eu ştiu cine ar fi în măsură să deschidă urciorul, zise vulpea.
— Cine? Spune-ni-l şi nouă! strigară ciorile. Şi erau atât de dornice să afle cine-i acela, că zvââr! şi zburară în groapă.
— Eu vi-l spun, dacă-mi făgăduiţi că primiţi condiţiile pe care vi le-oi pune, răspunse vulpea.
Vulpea le povesti apoi ciorilor despre isteţimea lui Năpârstoc şi, într-un sfârşit, le spuse că, de-l vor putea aduce pe bărăgan, nu încape îndoială că el le va deschide urciorul. Drept răsplată pentru această povaţă le cerea şi vulpea ceva, şi anume să-l lase pe Năpârstoc pe seama ei de îndată ce băiatul le va scoate banii din urcior. Ciorile n-aveau niciun motiv să-l cruţe pe prichindel, aşa că se învoiră fără multă vorbă.
Învoiala era lesne de făcut, dar greul pentru ciori era să afle unde se găsea Năpârstoc şi cârdul de gâşte sălbatice.
Vifor porni la drum, însoţit de cincizeci de ciori, şi le asigură pe cele rămase acasă că se va întoarce foarte curând. Dar zilele treceau una după alta şi ciorile nu-l vedeau venind înapoi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: