Moartea unui ostas, vazuta de Garleanu

Colonelul
Câteodată îşi arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofiţer tânăr, sublocotenent, abia ieşit din şcoală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o  parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaştri, surâzători — ochii ce priveau ţintă la comandanţii lui, sau se micşorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simţea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci îşi suna pintenii ca o muzică; îşi apropia o dată călcâiele: ţanc! şi duriţele zbârnâiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe duşumelele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot aşa sclipea şi dânsul, ca bucăţelele de cristal ce clincheteau, atârnate ca nişte cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viaţa îi era o rază de soare! Nu dormea nopţile; păşea odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în faţa escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, şi, strunindu-şi calul, rotea ochii pe câmpul de mustru.

Privind astfel portretul, bătrânul, sprijinit în cârjă,  parcă întinerea, se îndrepta de şale, ridica în sus capul, îşi lăsa umerii în jos şi trăia vremile acelea. Alteori se aşeza, obosit, într-un jilţ, în odaia de culcare, scăldată, mai mult ca toate celelalte, de lumină. Şi acolo, sus, deasupra patului, un portret mai mic îl arăta căpitan; purta favoriţi negri, lungi, mustăţi bine răsucite; aceiaşi ochi sub fruntea-naltă. Atunci era însurat; o însurătoare din  dragoste — un roman.
Furase pe fată de la tatăl ei, un boier cu mare vază; s-a bătut de trei ori în duel pentru nevastă; într-unul a ucis pe un călător neamţ ce-i făcuse curte îndrăzneaţă; şi-a stat închis. La urmă, dânsa, necredincioasă, l-a înşelat cu un ofiţer. Şi atunci, în prada deznădejdii, care otrăveşte sufletul sau ţi-l fărâmiţeşte ca pe un miez uscat de pâine, s-a repezit cu sabia scoasă la femeia sperjură: „Ticăloaso!“, atâta i-a zis, şi ochii ei s-au întors spre dânsul, ochii spăimântaţi, rugători; şi mâna i-a căzut în lungul trupului, fără să lovească.
În clipa aceea a înţeles toată zădărnicia vieţii; toată nădejdea i se stinse. Atunci numai a priceput că singurătatea e puterea cea mai mare a luptătorului. Singur, cu tine, fără patimi, fără ură, tu, în faţa ta! Şi-a lăsat nevasta. Şi colo, prin uşa întredeschisă, zăreşte, în tabloul mare, printre ceilalţi ofiţeri ai regimentului, cu chipul crunt, cu fruntea încreţită, stingher, fără zâmbet, pe locotenentul-colonel Stavăr, comandantul unui regiment de călăraşi ce pornea la Plevna — aşa se zărea pe dânsul… Niciodată nu s-a simţit mai mare ca în dimineaţa de primăvară când şi-a încălecat calul şi când, scoţând sabia ascuţită, ştia că se duce la moarte. Şi sub cerul de toamnă al pământului străin, prin ploile mărunte ce parcă-ţi picură pe inimă, înfăşurat în vânturile ce-i spulberau mantaua şi coama calului ce tremura, se simţea fericit. Mânca, dormea, trăia ca soldaţii lui, îndura toate şi era mulţumit. Şuieratul gloanţelor, în recunoaşterile pe care le făcea chiar el, i se părea doar bâzâituri de albine. Şi în vălmăşagul sângeros, în vârtejul de moarte în  care s-a aruncat la Smârdan, în capul călăreţilor, a simţit din nou fiorul acela care-i gâdilase sufletul în cel dintâi vals, ca sublocotenent. N-a simţit zdruncinătura grozavă când calul câzu cu el. În clipa de frământare, când primi un glonţ, în mână, n-a simţit decât arsura repede a unui fier roşu; apoi alergarea nebună, după lupta scurtă, când sabia lui intrase în gâtul ofiţeraşului turc — un copil — ce i se împotrivea  în cale. N-a simţit nici părere de rău, nici duşmănie; aşa a omorât pe doi cu mâna lui. Iar când s-a întors în ţară, când, după câteva zile, regimentul şi-a luat mersul obişnuit, lipsit de zbucium, al vieţii de pace, colonelul simţi că de acum înainte nu mai avea ce căuta în oaste. Îşi dete demisia, îşi cumpără casa aceasta pe uliţa cazărmilor, chiar lângă ele, şi, singur, începu să trăiască viaţa de pustnic. În odăile mari, în care amintirile stăteau închise în orice lucru, trăia zilele trecute.
Dar războiul, aşa cum îl făcuse dânsul, lasă urme. Într-o zi simţi că piciorul stâng îi amorţeşte, că de-abia îl mai poate mişca. Cum luase altădată sabia din cui, ca s-o încingă pentru întâia oară, aşa luă din colţ bastonul gros, cu mâner de aur, în care avea să-şi sprijine de-acuma bătrâneţile. Nu-i plăcea să steie locului; se târa cum putea dintr-o odaie într-alta, şi la urmă venea de se aşeza tot în faţa ferestrei de la uliţă; nu trecea soldat, nu se ducea ofiţer spre cazarmă fără ca bătrânul să nu-l urmărească până departe cu privirea. Dimineaţa se scula în zori, când sunetul goarnelor vestea ziua în marşul voios al deşteptării; se culca la stingere, când odăile mari parcă se umpleau de cântecul duios al odihnei…
De când zăcuse bolnav greu în pat, de când nu se mai putea mişca decât întors de braţele servitorului ce-l îngrijea, viaţa i se întunecase cu totul. Nu mai putea privi nici pe fereastră, nici odăile nu le mai cutreiera. Simţea că se duce, dar el cunoştea bine moartea. Nu se temea de dânsa. O aştepta şi parcă-i părea  rău că nu-i putea ieşi în cale. Nici nu se apăra: nu chemase doctori, nu luase doctorii şi, în dimineaţa aceasta, când aproape nu avu putere să-şi deschidă pleoapele, zâmbi mulţumit. Era o dimineaţă frumoasă de vară: prin ferestrele deschise razele soarelui se furişau lucitoare, scoţând scânteieri repezi din armele ţintuite în perete. Mânerul sabiei de deasupra patului parcă pâlpâia, şi colonelul, cu greutate, de-abia ridică mâna de atinse oţelul luciu al tecii. Pe la amiază cerul se înnoră deodată, plouă repede, cu ropot, dar spre seară norii se topiră — cele din urmă raze ale soarelui mureau curate, rumenind odaia.
Colonelul dormita. Vroi să se trezească de câteva ori, îşi dădea seama că e într-o amorţire grea; visele ce-i cutremurau somnul acesta le ştia că nu-s în fiinţă, ştia chiar că visează, şi totuşi i se părea că lunecă într-o lume străină, din care nu înţelegea bine nimic. Îl cuprinse o căldură grozavă; deodată i se păru că se sprăvale patul, tresări şi deschise ochii. Mai întâi, fără de voie, vroi să strige, apoi mintea i se limpezi, pricepu că aşa trebuie să fie, şi când servitorul intră să aprindă lampa, de-abia putu îngâna să-l lase prin întuneric…
Încetul cu încetul amorţirea îl cuprinse din nou. Apoi îl munciră vedenii ciudate… Deodată se văzu călare în învălmăşagul de la Smârdan… Calul căzuse, dar nu se putea ridica. Îşi amintea totuşi că atunci se sculase repede, şi, cu toate acestea, acum sta întins jos… Dar bine, pe ofiţerul turc îl străpunsese într-o clipă, ştia bine asta; dar acum acesta îl răpusese, îi apăsa genunchiul pe piept, ţinându-l jos, în glod… Îi căzuse sabia, însă mai avea revolverul; se căută la coapsă şi, ciudat, simţi printre degete cearşaful ce-l învelea; era în pat, dar cum de se găsea în război?… Ofiţerul turc scoase iataganul, îl ridică şi-l avântă, ca un fulger, spre capul lui. Colonelul se încordă, tresări şi  se trezi iar. Era înăduşit. Simţea sudoarea rece scurgându-i-se după urechi; vroi să se şteargă, dar nu putu duce mâna la cap. Încetul cu încetul se lăsă moale, ca o petică; parcă nu mai avea nici sânge, nu-i mai bătea nici inima, şi chiar oasele i se topiseră. I se părea că e totuna cu patul, că era subţire ca cearşaful, întins ca el. Câteva crâmpeie din trecut iarăşi i se luminară în întunericul odăii, fulgerări repezi, ca şi cum cineva aprindea chibritul, pe rând. Se înăbuşea. Închise ochii, avu adevărata presimţire a sfârşitului.
Dar în clipa aceea, în liniştea adâncă a odăii, veni dinafară, dinspre cazărmi, sunetul de goarne al Rugăciunii. Atunci o revărsare de puteri îl însufleţi; îşi simţi braţele tari, se ridică pe jumătate în pat şi, cu degetele împreunate ale mâinii drepte, îşi făcu,  rar, cruce. Apoi îşi lăsă, uşor, capul în pernă, închise ochii, şi-n vreme ce cântecul duios al închinării de seară răsuna încă, ostaşul adormea pe veci.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: