Legendele Olimpului (57)

Eros si Psiheea
      Se povesteşte în legendă c‑ar fi trăit demult, în Creta, un rege şi‑o regină care aveau trei fete. Dar orişicâte haruri aveau primele două, cea mai mică, Psiheea, le întrecea cu mult.
Locuitorii ţării şi chiar străini de locuri se grămădeau s‑o vadă pe fata cea mai mică a regelui din Creta, lăudându‑i frumuseţea, în vreme ce poeţii se adunau acolo, rostindu‑i pe‑ntrecute fermecătoare versuri:
„De‑ai fi printre zeiţe, ele‑ar păli de ciudă… căci tu le‑ntreci, frumoaso, pe toate laolaltă. Chiar mândra Afrodita ar fi pe lângă tine o floare vestejită, ar fi un strop de apă lângă un lac de munte, ce‑şi arde limpezimea sub soarele amiezii… Tu eşti mult mai frumoasă. De‑aceea, o, copilă, tu ne vei fi zeiţă… Noi nu mai vrem pe alta”…
Aşa grăiau poeţii, nedumeriţi, fireşte, că poate să existe o astfel de minune.

Nici nu puteau să fie ochi mai adânci, mai galeşi. Obrajii‑i erau rumeni. De‑o rumeneală dulce, cum are trandafirul involt, plin de parfumuri. Şi buzele!… Ce buze!… Ca rodiile coapte. Şi dinţii: stropi de lapte, din proaspătă mulsoare, în botişor de ciută, ce suge‑ntâia oară. Iar graiul ei, un cântec, o muzică divină ce farmecă urechea şi‑alină suferinţa, ca un ceresc balsam.
Din pricina Psiheei, pământenii uitau s‑o mai sărbătorească pe mândra Afrodita şi lăsau să se stingă pe‑altarele ei focul. Podoabele de aur, smulse de pe coloane, din temple şi sanctuare, din dumbrăvile sfinte, erau în schimb aduse ca daruri pentru fată.
Când a aflat zeiţa, s‑a necăjit amarnic şi‑a început să strige:
— Asemenea ocară?… Cum de o rabdă cerul? Şi darurile mele, flori, jertfe, fructe – toate – să‑mi fie smulse oare de fetişcana asta?… De‑o fată muritoare?… Cum îndrăzneşte ea să fie mai frumoasă ca mine, Afrodita?
Şi, înfuriată groaznic, zeiţa Afrodita l‑a şi chemat pe Eros, copilul năzdrăvan, ce‑avea aripi de aur, o torţă şi un arc cu săgeţi fermecate:
— Tu, ce‑mi asculţi porunca fără de şovăire, i‑a rostit Afrodita cu voce tremurândă, te rog de astă dată să te repezi în Creta şi s‑o cauţi pe Psiheea. O vei găsi uşor, căci oamenii, nătângi, se strâng s‑o tot admire. Tu însă fă – prin vrajă – să n‑o iubească nimeni…
— Atâta ţi‑e porunca?…
— Nu. După treaba asta, mai picură‑i în suflet Psiheei şi‑o iubire nebună pentru‑o fiinţă cu totul decăzută, un osândit de soartă, sau cine crezi cu cale… Vreau s‑o hulească lumea şi să râdă de ea, c‑a îndrăgit un monstru şi, astfel, răzbunarea zeiţei Afrodita va fi îndestulată… Îmi împlineşti voinţa, copilul meu iubit?…
— Da, mamă!… Şi feciorul şi‑a‑ntins aripi de aur. A zburat prin văzduhuri şi‑a poposit în Creta, odată cu‑nserarea. Tiptil‑tiptil, ştrengarul s‑a strecurat în taină, chiar în iatacul fetei. Noaptea era senină şi‑o rază de lumină – trecută prin frunzişul cel des de la fereastră – o săruta pe pleoape, pe genele ei lungi. Şi Eros a vrăjit‑o pe fata regelui, precum făgăduise zeiţei Afrodita. Dar dibuind prin tolbă, să caute o săgeată cu care s‑o ţintească, s‑a cam zgâriat la deget. Iubirea pentru fată l‑a şi cuprins pe Eros. Lăsându‑şi tolba‑ncolo, o privea pe Psiheea nesăţios, gândind:
,,E săvârşită vraja: n‑o mai pot dezlega. Dar n‑am să trag săgeata cu fiere şi otravă, căci fiinţa mi‑e robită de chipul tău, Psiheea!”
Şi, suspinând, copilul cel drag al Afroditei s‑a întors în Olimp.
Era‑n Olimp, dar gândul îi rămăsese‑acolo, în palatul din Creta, la fecioara Psiheea, pe care o iubea…
          S‑a scurs o săptămână… o lună… sau un an… şi, precum hărăzise zeul iubirii, Eros, flăcăii ce‑nainte nu conteneau s‑o ceară de nevastă, acum o priveau reci. Parcă vedeau o piatră, o marmură cioplită cu mare iscusinţă de‑un sculptor cu renume şi, totuşi, fără viaţă şi fără de simţire.
Părinţii mândrei fete erau nedumeriţi, căci celelalte fete, surorile mai mari, găsiseră miri vrednici. De, cam bătrâni, nu‑i vorbă, dar totuşi nişte miri de rang înalt: doi regi.
Ce bucurie mare ar fi avut părinţii, dacă şi‑a treia fiică şi‑ar fi găsit un rost. Atâta doar că nimeni nu mai călca palatul în chip de peţitor…
Atunci, bătrânul rege s‑a dus la un oracol, să‑ntrebe pe Apolo ce are de făcut. Apolo i‑a răspuns, prin preoţii din templu:
— Nu mai spera, tu, rege, ca ginere, un om. O fiinţă fără seamăn, un monstru rău şi crud, ce zboară prin văzduhuri, purtând cu sine focul şi‑o armă ucigaşă, de care însuşi Zeus se teme uneori, va fi bărbatul fetei. Deci du‑o pe Psiheea în vârful unui munte şi las‑o părăsită, ca monstrul să‑şi ia prada, şi nu‑ncerca, bătrâne, să te împotriveşti poruncii zeilor, căci fi-vei osândit…
Vă‑nchipuiţi ce‑adâncă, ce neagră întristare l‑a cuprins pe bătrânul părinte al Psiheei. Dar nu‑ndrăznea sărmanul să calce‑o hotărâre pe care o luau zeii. Şi‑n ziua hotărâtă, într‑un cortegiu jalnic – de moarte, nu de nuntă – regele şi regina au dus‑o pe Psiheea pe vârful unui munte. Aici au părăsit‑o, cum poruncise zeul, şi s‑au întors acasă, cu vaiete cumplite, ştiind că lasă fata drept pradă unui monstru.
Rămasă singurică, prinţesa sta cu spaimă şi tremura ca frunza când vine vijelia, tot aşteptând pe monstru să vină să o‑nhaţe…
Deodată dânsa simte că bate‑o adiere… Vântul de‑apus, Zefirul, o luase pe copilă pe aripile lui, s‑o ducă peste piscuri, în locuri neştiute de oameni până‑atunci, lăsând‑o‑ntr‑o poiană cu ierburi ca mătasea şi flori îmbălsămate.
În preajmă dă cu ochii de un palat măreţ.
Păşind fata cu frică, pe o potecă‑ngustă, pătrunde în palat, şi‑acolo – ce să vadă? O boltă minunată, sculptată cu migală în lemn scump de lămâi, şi‑n fildeş, şi‑n aramă. Coloanele înalte, care o susţineau, erau turnate‑n aur. Şi mii de animale – părând însufleţite – făcute din argint, împodobeau pereţii, în vreme ce podeaua părea ca înstelată cu mii de nestemate, mărgăritare albe, cu luciu stins, rubine, focoase diamante şi alte multe pietre, puse în mozaic şi‑nchipuind din ele figuri parcă pictate.
Fata privea uimită, păşind tot mai departe, pe scări monumentale, prin încăperi, în care erau îngrămădite comori nemăsurate de aur, pietre scumpe, veşminte şi podoabe.
O fiinţă nevăzută, călăuzindu‑i paşii, îi glăsuia copilei:
— Tot ce zăreşti în juru‑ţi, frumoasa mea stăpână, să ştii că e al tău. Poţi da orice poruncă. Poţi spune orice voie. De vrei, poftim, te‑aşteaptă o baie minunată, ce‑o să te răcorească după atâta zbucium…
Psiheea nu aşteaptă prea multă îmbiere, şi se cufundă‑n baie…
Ce bine e în apa fierbinte, în care sclave cu chipuri nevăzute au picurat esenţe plăcut mirositoare!
Şi‑o masă‑mbelşugată, vinuri întăritoare, dulciuri, fructe gustoase: rodii, chitre, naramze îi sunt întinse‑n faţă.
După ce se‑ospătează, Psiheea e condusă într‑o‑ncăpere mică, tăcută, primitoare, cu pat curat şi alb, cu aşternuturi moi.
Fiinţele nevăzute o culcă pe fecioară în acest pat de aur şi suflă în făclia ce pâlpâia alături.
— Dormi fără nici o grijă, îi spune iar o voce. Soţul tău o să vină şi‑o să te‑mbrăţişeze prin somn, copilă dragă. Să nu ai nici o teamă. I‑e blândă sărutarea. Dar să nu‑ncerci să‑l vezi, căci te pândesc primejdii.
          Astfel s‑a scurs şi noaptea. A mai trecut o zi. Şi altele pe urmă…
Psiheea devenise soţia unei fiinţe ce venea numai noaptea, şi‑n zori – când prima rază se strecura‑n cămară – dispărea fără urmă.
Nu ştia cum arată, nu ştia cum îl cheamă, de are înfăţişare frumoasă sau de monstru.
În timpul zilei, fata se răsfăţa în voie prin multele‑ncăperi ce le avea palatul, ori cobora‑n poiană. N‑avea decât să‑şi spună dorinţa cea mai mică, şi totul se‑mplinea. Coruri, muzici alese îi desfătau auzul! Dar nu vedea pe nimeni. Vorbea numai cu umbre. Se hârjonea cu ele, fugind printr‑o pădure, culegând flori şi fructe sau dănţuind mereu…
Neobosită, vremea curgea pe nevăzute făgaşe, ca‑nainte.
Dar într‑o zi, când fata ieşi ca să se plimbe pe munte, prin poiene, a auzit din vale nişte voci cunoscute. A stat puţin pe gânduri. Cine să fie oare? A!… da!… Sunt ele, surorile mai mari. O strigă şi o caută:
— Psiheea, unde eşti? Regele, tatăl nostru, trimisu‑ne‑a pe noi, să te căutăm, surioară, căci el şi cu regina s‑au ferecat în casă… Nu vor să vadă cerul şi nici lumina zilei, cât timp nu pot să afle nimic de soarta ta…
Psiheea le aude şi‑ar vrea să le răspundă; dar fiinţele din preajmă îi poruncesc să tacă. O vorbă să nu spună. Intâi să‑i ceară voie slăvitului ei  soţ.
Cu câtă nerăbdare aşteaptă dânsa noaptea! Iar când soţul soseşte, ea plânge şi‑l dezmiardă, şi‑l roagă, stăruieşte. Până ce el, în fine, se‑nduplecă. Îngăduie ca‑n ziua următoare Zefirul să aducă acolo, în palat, pe cele două fete, care umblau prin munte, căutând‑o pe Psiheea.
 Mai înainte‑i spune:
— Ştiu că surorile or să te sfătuiască lucruri nechibzuite. Nu le da ascultare. Mai ales nu uita că, orice‑ar fi pe lume, să nu‑ncerci să mă vezi…
       — Am să‑ţi împlinesc voia. Să nu ai nici o teamă! îi răspunde Psiheea. Toate vor fi, stăpâne, aşa precum doreşti…
Repovestire de Alexandru Mitru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: