Aventurile lui Tom Sawyer (18)

În târguşor, însă, nu era nici urmă de veselie, în acea paşnică după-amiază de sâmbătă. Cu mare jale şi cu multe lacrimi familia Harperilor şi aceea a mătuşii Polly îmbrăcaseră veşminte de doliu. O linişte neobişnuită se aşternuse peste tot târgul, la drept vorbind destul de liniştit de felul lui. Târgoveţii îşi vedeau de treburi cu un aer distrat şi nu prea vorbeau; în schimb, oftau adesea. Vacanţa de duminică le părea copiilor o povară. Jocurile lor erau lipsite de voioşie şi încetul cu încetul le lăsau baltă.
În acea după-amiază Becky Thatcher se plimba abătută prin curtea pustie a şcolii, cu sufletul plin de melancolie. Dar nici acolo nu găsea nimic care s-o mângâie. Îşi vorbea sieşi: „Ah, de-aş fi păstrat bumbul lui de alamă! Acum n-am nimic care să-mi aducă aminte de el!” şi un hohot de plâns i se înecă în gât.

           Curând se opri locului şi îşi spuse: „Chiar aci a fost. Ah, dac-ar fi să se mai îmtâmple vreodată, n-aş mai vorbi aşa pentru nimic în lume! Dar acum el s-a dus; şi n-o să-l mai văd toată viaţa, niciodată, niciodată n-o să-l mai văd!”
Gândul acesta o făcu să-şi piardă cumpătul pe de-a-ntregul; rătăci mai departe, cu şiroaie de lacrimi pe obraji.
O ceată întreagă de băieţi şi fete, tovarăşi de joacă de-ai lui Tom şi Joe, trecu pe lângă gardul şcolii. Se opriră să privească peste uluci, povestind cu evlavie despre câte nu făcuse Tom când îl văzuseră pentru ultima dată şi cum spunea Joe cutare ori cutare lucru de nimic (care acum vedeau ei bine că fusese plin de-un teribil înţeles profetic). Fiecare dintre vorbitori arăta spre locul unde stătuseră atunci cei dispăruţi şi apoi adăuga ceva cam în felul acesta: „Şi eu stăm, uite-aşa, cum stau acu’, şi el sta cu faţa la mine, aşa cum stai tu, uite-aşa stăm de-aproape unu’ de altul, şi el odat’ a zâmbit, uite-aşa, şi atuncea parcă m-a trecut un fior, nu ştiu cum să-ţi spui, măi, era ceva aşa, grozav, dar mie nu-mi da-n gând ce-nseamnă, fireşte, abia acuma-mi dau seama!”
Apoi urmă o controversă aprinsă spre a se stabili care anume dintre băieţi îi văzuseră pentru ultima dată pe răposaţi, şi mulţi aspirară la această tristă distincţie, aducând dovezi mai mult sau mai puţin autentice. Când în cele din urmă rămase hotărât care dintre dânşii îi văzuseră cu adevărat pentru cea din urmă oară şi schimbaseră cu ei cele din urmă cuvinte, acei fericiţi îşi luară un aer de importanţă sacră, în timp ce toţi ceilalţi se zgâiau la ei şi-i invidiau. Un biet băiat, care nu se putea făli cu o amintire mai măreaţă, spuse, cu vădită mândrie în glas:
  Dacă vreţi să ştiţi, mie Tom Sawyer mi-a tras o dată o chelfăneală!…
Această năzuinţă către glorie nu fu luată în seamă. Mai toţi băieţii puteau spune la fel, ceea ce cobora prea de tot preţul distincţiei. Ceata se îndepărtă, zăbovind din loc în loc şi tot evocând, cu glasuri pătrunse de veneraţie, amintiri despre eroii dispăruţi.
A doua zi de dimineaţă, când se sfârşi lecţia şcolii de duminică, clopotul începu să bată domol, ca pentru pomenirea morţilor, şi nu repede ca de obicei. Era o zi de sărbătoare foarte tăcută, şi acel sunet jalnic părea în armonie cu liniştea meditativă ce domnea peste întreaga fire. Târgoveţii începură să se adune, zăbovind câte puţin în tindă, pentru a schimba în şoaptă câteva cuvinte despre tragicul eveniment. În biserică însă nu se auzeau şoapte; acolo, pe când femeile se adunau la locurile lor, doar foşnetul trist al rochiilor de doliu tulbura tăcerea. Nimeni nu mai ţinea minte când mai fusese atâta lume la biserică. În cele din urmă se lăsă o tăcere desăvârşită, ca-n preajma unui eveniment, o tăcere plină de aşteptare — după care intră mătuşa Polly, urmată de Sid şi de Mary şi apoi de familia Harper. Cu toţii erau în negru, din cap până-n picioare. Toţi enoriaşii, precum şi bătrânul preot, se sculară respectuoşi şi rămaseră în picioare, până ce familiile nemângâiate luară loc pe banca din faţă. Urmă o nouă tăcere de reculegere, străbătută la răstimpuri de sughiţuri de plâns înăbuşite. După aceea preotul întinse larg braţele şi se rugă. Cântară cu toţii un imn emoţionant şi-apoi preotul citi textul din evanghelie pe care-l alesese ca temă pentru predică: „Eu sunt Învierea şi Viaţa”.
În timpul predicii, preotul zugrăvi cu atâta măiestrie drăgălăşeniile, purtările cuceritoare ale băieţilor pierduţi şi speranţele rare pe care le îndreptăţeau, încât fiecare ascultător, recunoscând aceste portrete, simţea un junghi în inimă când îşi amintea că până în clipa aceea rămăsese mereu orb faţă de acele însuşiri frumoase şi că nu văzuse la bieţii băieţi decât cusururi şi năravuri. Preotul povesti de asemenea o mulţime de întâmplări înduioşătoare din vieţile răposaţilor, întâmplări care toate dovedeau firea lor blândă şi mărinimoasă, iar lumea vedea bine acum cât de învăţătoare şi de frumoase erau acele fapte şi-şi amintea cu mâhnire că, la vremea când avuseseră loc, păruseră pozne de rând, care nu meritau decât nuiaua. Parohia era tot mai mişcată, pe măsură ce zguduitoarea poveste continua, până când, în cele din urmă, toată adunarea, deznădăjduită, se alătură bocetelor familiilor nemângâiate şi alcătui un cor de jalnice sughiţuri. Predicatorul însuşi, dând frâu liber sentimentelor sale, plângea în amvon.
Sus, la galerie, se stârni un freamăt, pe care nimeni nu-l băgă în seamă. O clipă mai târziu uşa bisericii scârţâi. Preotul îşi ridică din batistă ochii, din care ţâşneau şiroaie de lacrimi şi rămase încremenit! Una câte una, alte perechi de ochi priviră încotro privea preotul, pentru ca, în cele din urmă, aproape într-o pornire, parohia întreagă să se ridice în picioare, holbându-se la cei trei băieţaşi morţi, care se apropiau de-a lungul cărării dintre bănci. Tom în frunte, după el Joe şi în coadă Huck, cu hainele mai zdrenţuite şi mai mototolite ca oricând, cu capul plecat şi zâmbind prosteşte. Stătuseră ascunşi în galeria nefolosită, ascultând predica la propria lor înmormântare!
Mătuşa Polly, Mary şi Harperii se năpustiră asupra scumpilor lor regăsiţi, înăbuşindu-i cu sărutări şi mulţumind întruna Cerului, pe când bietul Huck sta stingherit, neştiind ce trebue să facă şi unde să se ascundă de atâtea priviri ce nu erau bucuroase să-l vadă. După oarecare şovăială, o luă din loc, pe furiş, dar Tom puse mâna pe el şi zise:
  Mătuşă Polly, drept e asta? Nu se bucură nimeni că-l vede pe Huck?
  Fireşte, copile! Fireşte că mă bucur să-l văd, sărman băieţaş făr’ de mamă!
Atenţiile drăgăstoase cu care îl copleşea acum mătuşa Polly erau tocmai ce-i trebuia lui Huck ca să fie şi mai fâsticit ca înainte.
Deodată preotul strigă cât îl ţinea gura:
   „Lăudaţi pe Domnul, de la carele se revarsă asupră-ne toate bucuriile!” Cântaţi! Haideţi! Din toată inima!
Şi-aşa făcură. Pe când psalmul al o sutălea se înălţa triumfător din tot mai multe piepturi, zguduind grinzile vechi, Tom Sawyer piratul privea spre flăcăii invidioşi din juru-i şi mărturisea în inima lui că aceasta era clipa cea mai măreaţă din viaţa sa.
Pe când parohia păcălită se îmbulzea spre ieşire, spuneau cu toţii că n-ar avea nimic împotrivă să mai fie iar duşi de nas ca nişte caraghioşi, numai pentru a mai auzi o dată cântat în aşa chip psalmul o sută.
În ziua aceea Tom a luat mai multe ghionturi şi mai multe pupături, după dispoziţia schimbătoare a mătuşii Polly, decât dobândise mai înainte într-un an întreg, şi nici el nu ştia prea bine care din ele arătau recunoştinţa către Dumnezeu şi care dragostea pentru el.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: