Aventurile lui Tom Sawyer (17)

Pe la miezul nopţii Joe se deşteptă şi-i strigă şi pe ceilalţi. Se lăsase o zăpuşeală apăsătoare, care părea să prevestească ceva. Băieţii se ghemuiră laolaltă, aproape de tovărăşia prietenoasă a focului, cu toate că în aerul fără de suflare mocnea o căldură înăbuşitoare. Şedeau nemişcaţi şi aşteptau cu încordare. Dincolo de văpaia focului bezna înghiţise totul. Curând scapără pe cer, în zare, o flacără tremurătoare, luminând o clipă, tulbure, frunzişul şi pierind; peste puţin timp, alta, mai puternică. Şi iar alta. Apoi un vaier slab şuieră printre ramurile pădurii şi băieţii simţiră o adiere trecătoare pe obraji şi se înfiorară că trecuse Duhul Nopţii.

Urmară câteva clipe de linişte. Deodată o fulgerare stranie schimbă noaptea în zi, dând în vileag, cât se poate de limpede, fiecare firicel de iarbă care creştea la picioarele lor. Şi mai dădu în vileag trei feţe albe care tresăriseră de frică. Un şir de bubuituri se rostogoli bufnind din ceruri şi se pierdu duduind înfundat în depărtare. O pală de aer rece trecu, stârnind frunzişul şi viscolind cu fulgi albi de cenuşă în jurul focului. Altă văpaie aprigă lumină orbitor pădurea şi în aceeaşi clipă un trăsnet cumplit păru să sfâşie vârfurile copacilor, chiar deasupra capetelor băieţilor. Se agăţară unul de altul, cuprinşi de spaimă, în bezna groasă ce se lăsase iar. Câteva picături mari de ploaie căzură răpăind pe frunze.
  Fuga, băieţi, la cort! strigă Tom.
Au sărit repede şi-au luat-o la goană, poticnindu-se în rădăcini, încâlcindu-se în bălării, alergând care-ncotro. Un vânt năprasnic mugea printre arbori. Unul după altul zvâcneau fulgerele orbitoare, urmate de bubuituri prelungi care-ţi luau auzul. Şi-acum începu să toarne cu găleata, udându-i până la piele, iar vântul sălbatic, care tot creştea, mâna cu şfichiul trâmbe de ploaie de-a lungul pământului. Băieţii se strigau unul pe altul, dar glasurile lor se înecau în mugetul vântului şi în exploziile trăsnetelor. Totuşi, după ce rătăciră aşa câtăva vreme, au nimerit în cele din urmă, unul câte unul, în adăpostul cortului, pătrunşi de frig, înspăimântaţi, cu hainele şiroind de apă. Dar bine că se regăsiseră; în astfel de clipe grele era mare lucru să nu fii singur. Nu puteau vorbi, chiar dacă celelalte zgomote le-ar fi dat pas, fiindcă prelata cea veche a cortului se zbătea cu furie. Furtuna tot sporea fără încetare şi în curând prelata se smulse din legături şi zbură, dusă de vijelie. Băieţii se prinseră de mâini şi izbutiră să fugă, căzând adesea şi alegându-se cu o sumedenie de cucuie, până sub adăpostul unui stejar bătrân de pe malul râului. Acum furtuna se dezlănţuise la culme. Sub văpaia neîncetată a fulgerelor care brăzdau cerul, totul se desprindea în contururi limpezi, desluşit şi fără umbre; copacii încovoiaţi, şuvoiul năvalnic şi înspumat al fluviului, stropii de spumă ţâşnind din valuri. Liniile nelămurite ale râpelor înalte de pe celălalt mal mijeau printre norii călători şi prin urzeala piezişă a ploii. La răstimpuri dese câte un copac uriaş, istovit de împotrivire, se prăvălea trosnind printre tufişurile tinere, iar trăsnetele se ţineau lanţ acum, cu izbucniri de explozie, care-ţi sfâşiau urechile cu zgomotul lor năprasnic, strident, nespus de înspăimântător. Furtuna culmină într-o sforţare fără pereche, ce părea că vrea, în aceeaşi clipă, să sfâşie în bucăţi insula întreagă, s-o mistuie în flăcări, s-o înece până în vârfurile copacilor, s-o spulbere şi să asurzească orice vietate de pe cuprinsul ei. Pentru nişte copilandri departe de-acasă, era cumplit să petreacă afară o asemenea noapte.
Dar în cele din urmă bătălia se sfârşi, puterile duşmane se retraseră, cu ameninţări şi mormăieli tot mai slabe şi pacea îşi reluă domnia. Băieţii se întoarseră la tabără cu inima strânsă. Descoperiră însă că tot aveau pentru ce să fie bucuroşi, căci sicomorul cel mare care le slujise de adăpost culcuşurilor era acum o ruină, fiind fărâmat de trăsnet; noroc că se aflaseră departe de el când se întâmplase nenorocirea.
Totul era inundat în tabără, fireşte şi focul, căci fuseseră nişte flăcăi nechibzuiţi, ca toţi cei de-o seamă cu dânşii, şi nu prevăzuseră nimic împotriva ploii. Iată o pricină de deznădejde. Îi pătrunsese ploaia şi frigul până-n măduva oaselor. Se jeluiră amarnic, descoperiră însă curând că focul mâncase atâta, pe dedesubt, din buşteanul cel mare ce-i slujea de adăpost (în locul unde arcuia în sus, depărtându-se de pământ), încât un lat de palmă ori două scăpase de udătură şi păstrase puţină spuză. Se trudiră răbdători, până ce, cu bucăţele de scoarţă de copac adunate de sub buştenii adăpostiţi, izbutiră să aţâţe iar focul. Apoi îngrămădiră crengi uscate, până făcură un rug care trosnea zdravăn, şi iarăşi li se umplură inimile de voie bună. După ce zvântară slănină şi se ospătară, şezură până dimineaţa lângă foc, tot înflorind şi slăvind peripeţiile de la miezul nopţii, căci nu era jur-împrejur niciun locşor uscat unde ar fi putut dormi.
Când soarele îşi strecură cele dintâi raze până la ei, îi cuprinse o toropeală şi se duseră pe plaja bancului de nisip, unde se tolăniră să doarmă. Curând însă soarele începu să dogorească atât de tare, încât, mahmuri, se sculară şi se duseră să-şi pregătească gustarea de dimineaţă. După ce mâncară, se simţiră greoi, cu încheieturile ţepene şi năpădiţi iarăşi de un uşor dor de casă. Tom desluşi semnele şi se strădui să-i învioreze pe piraţi cum se pricepea mai bine. Dar nu le păsa nici de bile, nici de circ, nici de scăldat, de nimic. Tom le aminti de secretul lor straşnic şi trezi o rază de veselie. Cât dăinui, se grăbi să le stârnească interesul pentru un plan nou, anume: să lase baltă câtăva vreme pirateria şi, ca variaţie, să se facă piei-roşii. Această idee îi ademeni. Aşa că nu trecu mult şi, goi-puşcă, vărgaţi din cap până în picioare cu nămol negru, ca nişte zebre, fiecare din ei o căpetenie, fireşte, dădeau goană prin pădure, să atace o colonie engleză.
Curând s-au despărţit în trei triburi duşmane, care zvâcneau din ascunzători, atacându-se unul pe altul cu înfiorătoare răcnete războinice, ucigându-se şi scalpându-se cu miile. Fu o zi sângeroasă, aşadar mulţumitoare.
Către vremea cinei s-au strâns în tabără, flămânzi şi bucuroşi. Dar iată că se ivea o dificultate: indienii vrăjmaşi nu puteau frânge laolaltă pâinea ospitalităţii, fără să facă pace mai întâi, şi asta era absolut imposibil, dacă nu fumau împreună „pipa păcii”. Niciodată nu auziseră de vreun alt procedeu. Doi dintre sălbatici aproape c-ar fi preferat să fi rămas piraţi. Dar cum altă cale nu era, au cerut pipa, căutând să pară cât mai bucuroşi, şi au tras din ea, precum se cuvenea, trecându-şi-o unul altuia. Băgară de seamă că fusese o idee bună să se sălbăticească, căci iată, se aleseseră cu ceva: acum puteau fuma niţeluş, fără să fie nevoiţi să plece după aceea în căutarea unui briceag pierdut. Nu li se făcu chiar atât de greaţă, încât să se simtă cu adevărat rău. Nu erau proşti să se lipsească, din lene, de o perspectivă atât de promiţătoare. Dimpotrivă, făcură cu prudenţă exerciţii care, după cină, se vădiră încununate de un real succes. Petrecură astfel o seară de bucurie şi de triumf. Erau mândri şi fericiţi de noua lor cucerire. Să-i lăsăm să fumeze, să flecărească şi să se laude, căci deocamdată nu mai avem nevoie de dânşii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: