Portretul lui Dorian Gray (20)

     Era o noapte frumoasă, atît de caldă încît îşi aruncă haina pe braţ şi nici nu-şi mai înfăşură eşarfa în jurul gîtului. Cum mergea agale spre casă, fumîndu-şi ţigara, doi tineri în haine de seară trecură pe lîngă el. Îl auzi pe unul şoptindu-i celuilalt:
  Acesta-i Dorian Gray.
     Îşi aminti cît de mulţumit era cînd lumea arăta spre el, sau îl privea, sau vorbea despre el. Acum obosise să-şi audă rostit propriul nume. Jumătate din farmecul satului în care fusese adesea în ultima vreme era că nimeni nu ştia cine e. Deseori îi spusese fetei pe care o făcuse să se îndrăgostească de el că e sărac, iar ea îl crezuse. O dată i-a spus că e rău, iar ea rîsese de el şi răspunsese că oamenii răi sunt întotdeauna foarte urîţi şi bătrîni. Ce rîs mai avea! – ca un sturz cîntător. Şi ce frumoasă era în rochiile ei de bumbac şi pălăriile cu boruri largi! Nu ştia nimic, dar avea tot ceea ce el pierduse.

       Cînd ajunse acasă, îl găsi pe servitor aşteptîndu-l. Îl trimise la culcare şi se aruncă pe sofaua din bibliotecă, unde începu să se gîndească la unele dintre lucrurile pe care i le spusese lordul Henry.

  Era adevărat oare că oamenii nu se pot schimba? Simţi un dor nebun după puritatea intactă a adolescenţei — adolescenţa lui alb-roză, cum o numise odată lordul Henry. Ştia că se murdărise singur, că mintea îi era coruptă şi-şi alimentase fantezia cu orori, că avusese o influenţă nefastă asupra altora şi că gustase acest lucru cu o bucurie teribilă. Mai ştia că de la cei a căror viaţă se intersectase cu a sa primise promisiuni minunate şi încurajatoare pe care le tîrîse în noroi. Dar nu era cu putinţă să recupereze măcar ceva? Nu era nicio speranţă pentru el?
Ah! În ce moment mostruos şi pătimaş se rugase ca portretul să poarte povara zilelor lui iar el să-şi menţină splendoarea nepătată a tinereţii eterne! Întregul lui eşec se datora acestui lucru. Ar fi fost mai bine pentru el dacă fiecare păcat al vieţii ar fi adus o dată cu el şi pedepsa neîntîrziată. În pedeapsă există purificare. Nu „iartă greşelile noastre”, ci „pedepseşte-ne pentru fărădelegile noastre” ar trebui să fie rugăciunea unui om faţă de un Dumnezeu cu adevărat drept.
Oglinda cu rama ciudat sculptată pe care lordul Henry i-o dăduse cu atîţia ani în urmă stătea pe masă, iar Cupidonii cu membrele lor albe rîdeau în jurul ei ca în vechime. O ridică, aşa cum făcuse în noaptea aceea a ororii, cînd remarcase pentru prima oară schimbarea din tabloul fatal, şi privi în luciul ei poleit cu ochi sălbatici, împăienjeniţi de lacrimi. Odată, cineva care îl iubise teribil, îi scrisese o scrisoare nebunească, sfîrşind cu aceste cuvinte idolatre: ” Lumea s-a schimbat pentru că tu eşti făcut din fildeş şi aur. Curbura buzelor tale rescrie istoria„. Frazele îi reveniră în memorie şi le repetă iar şi iar ca pentru sine. Apoi îşi detestă propria frumuseţe şi, aruncînd oglinda pe podea, o strivi cu călcîiul. Propria frumuseţe îl ruinase, frumuseţea şi tinereţea pentru care se rugase. Dacă n-ar fi existat aceste două lucruri, viaţa lui ar fi fost nepătată. Frumuseţea nu-i fusese decît o mască, tinereţea, ceva batjocoritor. Ce e, de fapt, tinereţea? Un anotimp verde şi necopt,un anotimp al stărilor superficiale şi gîndurilor bolnăvicioase. De ce-i purtase livreaua? Tinereţea îl stricase.
Era mai bine să nu se gîndească la trecut. Nimic nu-l mai putea schimba. La el şi la viitorul lui trebuia să se gîndească. James Vane era ascuns într-un mormînt fără nume în curtea bisericii din Selby. Alan Campbell se împuşcase într-o noapte în laborator, dar nu dezvăluise secretul pe care fusese forţat să-l afle. Senzaţia creată în jurul dispariţiei lui Basil Hallward va trece curînd. Chiar pălea deja. În această privinţă era în siguranţă. Şi nici moartea lui Basil Hallward nu mai avea aceeaşi greutate în mintea lui. Moartea vie a sufletului său îl tulbura mai mult. Basil pictase portretul care-i ruinase viaţa. Asta nu i-o putea ierta. Portretul făcuse totul. Basil îi spusese nişte lucruri insuportabile, lucruri pe care el, totuşi, le suportase cu răbdare. Crima fusese doar nebunia unei clipe. În ce-l priveşte pe Alan Campbell, decizia sinuciderii îi aparţinea. El nu avea niciun amestec.
O viaţă nouă! Asta dorea acum. Asta aştepta. Desigur că o începuse deja. Cruţase o fiinţă inocentă, în orice caz. Nu va mai provoca inocenţa de acum înainte. Va fi bun. În timp ce se gîndea la Hetty Merton, începu să se întrebe dacă portretul din camera încuiată se schimbase. Sigur nu mai era atît de oribil cum fusese? Poate că dacă viaţa lui se purifica, va fi capabil să alunge orice semn de patimă diabolică de pe faţă. Poate că semnele răului deja dispăruseră. Se va duce să vadă. Luă lampa de pe masă şi se strecură sus. În timp ce deschidea uşa, un zîmbet îi traversă faţa ciudat de tînără şi îi zăbovi o clipă pe buze. Da, va fi bun, iar obiectul acela hidos pe care-l ascunsese nu va mai reprezenta o teroare pentru el. Se simţea de parcă i se luase deja acea greutate.
Intră liniştit, încuind uşa în urma lui, cum îi era obiceiul, şi trase la o parte draperia care atîrna de portret. Scoase un strigăt de durere şi indignare. Nu vedea nicio schimbare, cu excepţia faptului că în privire apăruse o expresie de viclenie, iar în jurul gurii cuta rotunjită a ipocritului. Obiectul acela era tot detestabil – mai detestabil, dacă se poate spune, decît înainte, iar broboana aceea stacojie care îi păta mâna părea mai strălucitoare şi mai aproape de culoarea sîngelui proaspăt vărsat. Atunci începu să tremure. Doar vanitatea îl făcuse să facă singura lui faptă bună? Sau dorinţa de a cunoaşte o nouă senzaţie, la care făcuse aluzie lordul Henry cu rîsul lui batjocoritor? Sau acea pasiune de a juca un rol care ne obligă să facem lucruri mai bune decît noi înşine? Sau poate toate laolaltă? Şi de ce era pata roşie mai mare decît fusese? Părea că se întinsese ca o boală oribilă printre degetele ridate. Era sînge pe picioarele pictate, de parcă picurase de pe mînă, chiar sînge de pe mîina care ţinuse cuţitul. Să mărturisească? Însemnă oare că trebuia să mărturisească? Să se predea şi să fie executat? Rîse. Simţea că ideea e monstruoasă. În afară de asta, chiar dacă ar mărturisi, cine l-ar crede? Nu era nicio urmă de om ucis nicăieri. Tot ce-i aparţinuse fusese distrus. El însuşi arsese ceea ce fusese la portar. Lumea ar spune pur şi simplu că e nebun. L-ar închide dacă ar continua cu povestea asta… Totuşi era datoria lui să mărturisească, să îndure ruşinea în public şi să ispăşească tot în public. Era un Dumnezeu care le cerea oamenilor să-şi spună păcatele celor din cer şi celor de pe pămînt. Nimic nu-l putea purifica pînă nu-şi mărturisea propriul păcat. Propriul păcat. Dădu din umeri. Moartea lui Basil Hallward i se păru un lucru minor. Se gîndi la Hetty Merton. Pentru că oglinda în care se uita, oglinda sufletului său, era una nedreaptă. Vanitate? Curiozitate? Ipocrizie? Era ceva mai mult. Cel puţin aşa se gîndi el. Dar cine putea şti?… Nu. Nu era nimic mai mult. Vanitatea lui o cruţase. Purtase masca bunătăţii într-un mod ipocrit. De dragul curiozităţii încercase negarea sinelui. Recunoştea asta acum.
Dar această crimă îl va urmări oare toată viaţa? Va fi veşnic ars de trecutul lui? Va trebui într-adevăr să mărturiscască? Niciodată. Nu mai era decît o mică dovadă împotriva lui. Tabloul însuşi – aceasta era dovada. ÎI va distruge. De ce îl ţinuse atîta vreme? Cîndva îi plăcuse să observe cum se schimbă şi îmbătrîneşte. În ultima vreme nu mai simţise o astfel de plăcere. ÎI ţinuse treaz toată noaptea. Cînd era plecat, era terorizat ca nu cumva alţi ochi să-l privească. El adăugase nota de melancolie în pasiunile lui. Simpla lui amintire îi ruinase multe clipe de bucurie. Pentru el fusese ca o conştiinţă. Da, fusese conştiinţa. O va distruge. Se uită împrejur şi văzu cuţitul cu care-l înjunghiase pe Basil Hallward. ÎI curăţase de multe ori, pînă nu mai rămăsese nicio pată pe el. Era strălucitor şi sclipea. Cum l-a ucis pe pictor, aşa îi va ucide şi opera şi tot ce însemna aceasta. Va ucide trecutul şi, cînd acesta va muri, el va fi liber. Va ucide această monstruoasă viaţă-suflet şi, fără avertismentele ei hidoase, va fi liniştit. Înşfăcă cuţitul şi-l împlîntă în tablou.
Se auzi un strigăt şi zgomotul căderii. În agonia lui, strigătul era atît de oribil încît servitorii speriaţi se treziră şi se strecurară afară din camerele lor. Doi domni care treceau prin Piaţă se opriră şi se uitară la casa impunătoare. Merseră pînă întîlniră un poliţist şi-l luară cu ei. Omul scutură clopoţelul de la intrare de mai multe ori, dar nu răspunse nimeni. Cu excepţia unei lumini dintr-o cameră de la etajul superior, casa era cufundată în întuneric. După un timp, plecă şi se postă în porticul alăturat, aşteptînd să vadă ce se întîmplă.
  A cui e casa, domnule poliţist? întrebă domnul mai vîrsnic.
  A domnului Dorian Gray, domnule, răspunse poliţistul.
Se uitară unul la altul, depărtîndu-se, şi priviră batjocoritor. Unul dintre ei era unchiul lui sir Henry Ashton. Înăuntru, în perimetrul camerelor servitorilor, servitorii pe jumătate îmbrăcaţi vorbeau pe şoptite. Bătrîna doamnă Leaf plîngea şi-şi frîngea mîinile. Francis era palid ca un mort. Peste un sfert de oră luă vizitiul şi pe unul dintre valeţi şi se strecură la etaj. Bătură în uşă, dar nu veni niciun răspuns. Strigară. Totul era nemişcat.
În cele din urmă, după ce se opintiră zadarnic să forţeze uşa, se suiră pe acoperiş şi coborîră pe balcon. Ferestrele cedară uşor – aveau încuietori vechi.
Cînd intrară găsiră, atîrnat pe perete, un splendid portret al stăpînului lor, aşa cum îl văzuseră ultima oară, în floarea tinereţii şi a frumuseţii lui extraordinare. Pe podea zăcea un om mort îmbrăcat în haine de seară, cu un cuţit înfipt în inimă. Arăta veştejit, ridat şi avea o faţă dezgustătoare. Numai după ce-i examinară inelele îşi putură da seama cine era.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: