Portretul lui Dorian Gray (19)

  N-are rost să-mi spui că vei fi bun, spuse lordul Henry, înmuindu-şi degetele albe într- un bol de aramă plin cu apă de roze. Eşti desăvîrşit. Te rog, nu te schimba.
Dorian Gray clătină capul.
  Nu, Harry, am făcut mult prea multe lucruri oribile în viaţă. Am de gînd să nu mai fac. Mi-am început faptele bune ieri.
  Unde ai fost ieri?
  La ţară, Harry. Am stat la un amic de unul singur.
  Dragă băiete, spuse lordul Henry zîmbind, oricine poate fi bun la ţară. Acolo nu sunt tentaţii. De aceea oamenii care trăiesc în afara oraşului sunt total necivilizaţi. Civilizaţia nu-i un lucru uşor de atins. Există numai două căi prin care omul poate ajunge la civilizaţie.Unul trece prin cultură, altul prin corupţie. Oamenii de la ţară nu au şansa de a aparţine niciuneia dintre aceste categorii, aşa că stagnează.

      –  Cultură şi corupţie, rosti ca un ecou Dorian. Am cunoscut cîte ceva din amîndouă. Mi se pare groaznic faptul că trebuie să fie puse laolaltă. Pentru că am un nou ideal, Harry. Mă voi schimba. Cred că m-am schimbat
       Nu mi-ai spus despre ce faptă bună e vorba. Sau ai spus că ai făcut mai mult decît una? întrebă tovarăşul lui, în vreme ce împărţea în farfurie o mică piramidă roşie de căpşuni şi presăra peste ea zahăr alb dintr-o linguriţă cu găuri.
  –  Îţi pot spune, Harry. E o poveste pe care n-aş putea să o spun alt cuiva. Am cruţat pe cineva. Sună a îngîmfare, dar tu înţelegi ce vreau să spun. Era frumoasă şi semăna extrem de mult cu Sibyl Vane. Cred că asta m-a atras în primul rînd la ea. Ţi-o aminteşti pe Sibyl, nu-i aşa? Îmi pare a fi trecut atît de mult de-atunci! Ei, Hetty nu e din clasa noastră, desigur. E o fată de la ţară. Dar am iubit-o într-adevăr. Tot timpul frumoasei luni mai de care am avut parte, am coborît şi m-am întîlnit cu ea de trei ori pe săptămînă. Ieri m-a întâmpinat într-o mică livadă. Flori de măr cădeau rostogolindu-se prin părul ei şi rîdea. Urma să plecăm în dimineaţa asta în zori. Brusc m-am decis să o las aşa cum am găsit-o: ca o floare.
  –  Ar trebui să cred că noutatea emoţiei ţi-a dat probabil un fior de plăcere reală, Dorian, îl întrerupse lordul Henry. Dar pot continua şi încheia această idilă în locul tău. I-ai dat sfaturi bune şi i-ai distrus inima. Acesta a fost începutul reformării tale
  –  Harry, eşti îngrozitor. N-ar trebui să spui lucruri atît de groaznice. Inima lui Hetty nu este distrusă. Desigur că a plîns. Dar asupra ei nu planează dezonoarea. Poate trăi, asemenea Perditei, îi grădina ei de gălbenele şi mentă.
  –  Şi să-l plîngă pe Florizel cel infidel, spusi lordul Henry rîzînd şi rezemîndu-se pe speteaza scaunului. Dragul meu Dorian, eşti într-una din cele mai copilăreşti dispoziţii. Chiar crezi că fata se va mulţumi de-acum înainte cu cineva de rangul ei? Bănuiesc că într-o zi se va mărita cu vreun căruţaş necioplit sau cu vreun plugar ursuz. Ei bine, simpul fapt de a te fi întîlnit şi iubit o va învăţa să-şi dispreţuiască soţul şi va fi nefericită. Din punct de vedere moral, n-aş putea spune mare lucru despre marea ta renunţare. Chiar ca început este unul slab în afară de asta, cum ştii că Hetty nu pluteşte în această clipă în vreun iaz luminat de stele, înconjurată de nuferi, asemenea Ofeliei?
      –  Harry, asta n-o mai pot suporta! Îţi baţi joc de toate şi apoi îmi sugerezi că s-ar putea întîmpla una din cele mai grave tragedii. Acum îmi pare rău că ţi-am spus. Nu-mi pasă ce-mi zici. Ştiu că am avut dreptate procedînd astfel. Biata Hetty! Azi dimineaţă, trecînd călare pe lîngă fermă, i-am văzut faţa albă ca de iasomie la fereastră. Să nu mai vorbim despre asta, şi nu încerca să mă convingi că prima faptă bună pe care am făcut-o în ani de zile, această fărîmă de sacrificiu de sine, este în realitate un fel de păcat. Vreau să fiu mai bun. Voi fi mai bun. Spune-mi ceva despre tine. Ce se mai petrece prin oraş? N-am mai trecut pe la club de zile întregi.
  Oamenii încă mai discută dispariţia lui Basil.
  Aş fi zis că s-au plictisit deja să discute despre asta, spuse Dorian,turnîndu-şi vin şi încruntîndu-se puţin.
  Dragă băiete, nu vorbesc despre asta decît de şase săptămîni, iar publicul britanic are capacitatea mentală de a suporta un subiect cam trei luni. Totuşi, în ultima vreme a fost norocos. Au avut divorţul meu şi sinuciderea lui Alan Campbell. Acum au dispariţia misterioasă a unui artist. Scotland Yard-ul încă insistă că omul în palton cenuşiu, care a plecat spre Paris cu trenul de miezul nopţii la nouă noiembrie a fost sărmanul Basil, dar poliţia franceză declară că n-a ajuns deloc la Paris. Presupun că peste o săptămînă ni se va spune că a fost văzut la San Francisco. Ciudat, dar cum dispare cineva, se spune că a fost văzut la San Francisco. Probabil că e un oraş încîntător şi posedă toate atracţiile lumii de dincolo.
  Tu ce crezi că i s-a întîmplat lui Basil? întrebă Dorian, ridicînd în lumină un pahar de vin de Burgundia şi minunîndu-se de faptul că poate discuta problema atît de calm.
  Nu am nici cea mai vagă bănuială. Dacă Basil vrea să se ascundă, nu e treaba mea. Dacă e mort,nu vreau să mă gîndesc la el. Moartea e singurul lucru care mă înspăimîntă. O urăsc.
   De ce? spuse istovit bărbatul mai tînăr.
Pentru că, spuse lordul Henry, trecînd pe sub nări capacul aurit şi găurit al unei vinegrete, poţi supravieţui oricărui lucru cu excepţia morţii. Moartea şi vulgaritatea sunt singurele fapte ale secolului nouăsprezece pe care nu le poţi explica îndeajuns de convingător. Să ne bem cafeaua în sala de muzică, Dorian. Trebuie să-mi cînţi Chopin. Bărbatul cu care a fugit nevastă-mea cînta Chopin impecabil. Sărmana Victoria! Am ţinut mult la ea. Casa e cam pustie fără ea. Desigur, viaţa conjugală este doar o obişnuinţă, o obişnuinţă proastă. Dar apoi regreţi chiar pierderea celei mai rele dintre obişnuinţe. Poate pe acestea le regreţi cel mai mult. Sunt o parte esenţială a personalităţii.
Dorian nu spuse nimic, dar se ridică de la masă şi, trecînd în camera alăturată, se aşeză la pian şi-şi lăsă degetele să alunece în voie pe clapele albe şi negre din fildeş. După ce cafeaua fu adusă înăuntru, se opri şi, uitîndu-se spre lordul Henry, spuse:
   Harry, te-ai gîndit o clipă că Basil a fost ucis?
Lordul Henry căscă.
  Basil a fost foarte popular şi mereu purta un ceas Waterbury. De ce să fi fost ucis? Nu era suficient de deştept pentru a avea inamici. Desigur, era un pictor foarte talentat. Dar poţi picta ca Velazquez şi să fii cît se poate de nătîng. Basil era într-adevăr cam nătîng. Nu m-a interesat decît o singură dată, cu ani în urmă, cînd mi-a spus că te adoră enorm şi că tu eşti motivul dominant al artei lui.
  L-am îndrăgit pe Basil, spuse Dorian cu o notă de tristeţe în voce. Dar nu se spune că ar fi fost ucis?
  Oh, unele ziare spun asta. Mie nu mi se pare deloc probabil. Ştiu că există locuri mizerabile la Paris, dar Basil nu era genul de om care să fi mers acolo. Nu avea curiozităţi. Era defectul lui principal.
  Ce-ai zice, Harry, dacă ţi-aş spune că eu l-am omorît pe Basil? spuse bărbatul mai tînăr. După ce rosti aceste cuvinte îl urmări cu mare atenţie.
  Aş zice, dragă prietene, că pozezi într-un personaj care nu ţi se potriveşte. Crima e un lucru vulgar, cum vulgaritatea e o crimă. Nu-ţi stă în fire, Dorian, să comiţi o crimă, îmi pare rău că ţi-am rănit vanitatea spunînd acest lucru, dar te asigur că este adevărat. Crima nu este decît apanajul claselor de jos. Nu le blamez în niciun chip. Aş zice chiar că pentru ei crima reprezintă ceea ce arta e pentru noi, adică, pur şi simplu, o metodă de a dobîndi senzaţii extraordinare.
  O metodă de a dobîndi senzaţii extraordinare? Crezi deci că un om care a comis o crima
mai poate face încă odată aceeaşi crimă? Să nu-mi spui asta.
            Oh! orice lucru devine o plăcere dacă îl faci mult prea des, strigă lordul Henry rîzînd. Acesta e unul dintre cele mai importante secrete ale vieţii. Totuşi, aş zice că întotdeauna crima e o greşeală. Nu trebuie să faci nimic care să nu poată fi discutat după o cină. Dar să nu mai vorbim despre sărmanul Basil. Aş vrea să cred că a avut parte de un sfîrşit atît de romantic precum sugerezi tu, dar nu pot. Aş zice că a căzut în Sena dintr-un omnibuz şi conductorul a muşamalizat scandalul. Da, mi-aş putea imagina un asemenea sfîrşit. Îl văd chiar zăcînd sub apa verde-întunecată, cu barjele grele plutind deasupra şi ierburile lungi încolăcindu-i-se în păr. Ştii, nu cred că ar fi făcut opere mai bune. În ultimii zece ani pictura lui s-a degradat foarte mult. Dorian respiră adînc, iar lordul Henry începu să se plimbe prin cameră şi apoi să mîngîie capul unui ciudat papagal de Java, o pasăre cu pene mari, cenuşii, cu creastă şi coadă roz, care se balansa pe o stinghie de bambus. În timp ce degetele lui ascuţite îl atingeau, îşi coborî solzii albi ai pleoapelor încreţite peste ochii negri, ca de sticlă, şi începu să se legene.
  Da, continuă el, întorcîndu-se şi luîndu-şi batista din buzunar, pictura lui s-a degradat foarte mult. Mi s-a părut că a pierdut ceva. Un ideal. Cînd tu şi el aţi încetat să mai fiţi prieteni, el a încetat să mai fie un mare artist. Ce v-a despărţit? Bănui că te plictisea. Dacă-i aşa, nu te-a iertat. E un obicei al oamenilor plictisitori. A propos, ce s-a întîmplat cu portretul acela minunat pe care ţi l-a făcut? Nu cred să-l fi văzut vreodată terminat. Oh! Îmi amintesc că mi-ai spus cu ani în urmă că l-ai trimis la Selby şi că s-a rătăcit sau a fost furat pe drum. Nu l-ai mai primit înapoi? Ce păcat! Era într- adevăr o capodoperă. Îmi amintesc că doream să-l cumpăr. Regret că n-am făcut-o. Aparţinea celei mai bune perioade a lui Basil. De atunci opera lui a fost un amestec straniu de pictură prost făcută şi intenţii bune care întotdeauna îi dă dreptul cuiva să fie numit un artist britanic reprezentativ. Ai dat anunţuri pentru tablou? Ar trebui s-o faci.
  Nu mai ştiu, spuse Dorian. Bănuiesc că am făcut-o atunci. Dar mie nu mi-a plăcut cu adevărat. Îmi pare rău că i-am pozat. Amintirea acestui lucru mi-e odioasă. De ce vorbeşti despre el? Pe vremuri îmi amintea de unul din acele versuri stranii dintr-o piesă – Hamlet, cred,… cum erau?
Sau eşti doar o icoană a durerii,
      Un chip lipsit de suflet. 
Da, cam aşa sunau. Lordul Henry rîse.
  Dacă cineva tratează viaţa din punct de vedere artistic, atunci inima lui e în creier, răspunse el cufundîndu-se într-un fotoliu. Dorian Gray clătină capul şi scoase un acord melodios. „Doar o icoană a durerii”, repetă el, „Un chip lipsit de suflet”. Bărbatul mai în vîrstă se rezemă şi se uită la el cu ochii pe jumătate închişi.
  A propos, Dorian, spuse el după o pauză, „ce i-ar folosi omului dacă ar cîştiga jumătate de lume şi şi-ar pierde – cum sunt cuvintele? – propriul suflet”?
Muzica sună distonant şi Dorian tresări şi se uită fix la prietenul lui.
  De ce mă întrebi asta, Harry?
  Dragul meu, spuse lordul Henry, ridicîndu-şi sprîncenele surprins, te-am întrebat pentru că am crezut că eşti capabil să-mi dai un răspuns. Atît. Duminica trecută mă plimbam prin Park şi aproape de Marble Arch era un grup de oameni prost îmbrăcaţi care ascultau un predicator vulgar. În timp ce treceam l-am auzit urlînd întrebarea asta publicului său. M-a izbit ca fiind cam teatrală. Londra are cu prisosinţă parte de efecte stranii de acest gen. O duminică umedă, un creştin necioplit îmbrăcat într-un mackintosh, un cerc de feţe albe bolnăvicioase sub un acoperiş frînt de umbrele care picurau şi o frază minunată azvîrlită în aer de nişte buze isterice, ţuguiate – totul era foarte bine în felul lui, chiar o sugestie. M-am gîndit să-i spun profetului că Arta are suflet, dar el nu are. Mi-e teamă, totuşi, că nu m-ar fi înţeles.
  Nu, Harry. Sufletul e o realitate teribilă. Poate fi vîndut şi cumpărat şi pus la vînzare. Poate fi otrăvit sau adus la perfecţiune. Toţi avem un suflet. Ştiu.
  Eşti foarte sigur de asta, Dorian.
  Foarte.
  Ah! Atunci trebuie să fie o iluzie. Lucrurile de care eşti foarte sigur nu sunt niciodată adevărate. Asta e fatalitatea Credinţei şi lecţia Iubirii. Ce serios eşti! Nu mai fi atît de serios. Ce avem noi doi de a face cu superstiţiile epocii noastre? Nu, noi am renunţat la credinţa noastră în suflet. Cîntă-mi ceva, Dorian şi, în timp ce cînţi, spune-mi cum ţi-ai menţinut tinereţea. Mai mult ca sigur că ai un secret. Nu sunt decît cu zece ani mai bătrîn decît tine şi sunt ridat, consumat şi gălbejit.Tu arăţi minunat, Dorian. Niciodată n-ai arătat mai fermecător ca-n seara asta. Îmi aminteşti de ziua în care te-am văzut pentru prima oară. Erai cam obraznic, foarte timid şi absolut extraordinar. Te-ai schimbat, desigur, dar nu în aparenţă. Aş vrea să-mi spui secretul. Pentru a-mi recîştiga tinereţea aş face absolut orice în afară de gimnastică, de a mă scula devreme sau de a fi respectabil. Tinereţea! Nimic nu se compară cu ea. E absurd să discutăm despre ignoranţa tinereţii. Singurii oameni ale căror opinii le ascult cu oarecare respect sunt oamenii mult mai tineri decît mine. Îmi pare că sunt înaintea mea. Viaţa le-a dezvăluit minunea ei proaspătă. În ce-i priveşte pe cei în vîrstă, eu îi contrazic întotdeauna. O fac din principiu. Dacă le ceri opinia despre ceva care s-a întîmplat ieri, îţi spun opiniile curente la 1820, cînd oamenii purtau eşarfe late, credeau în orice şi nu ştiau absolut nimic. Ce frumoasă e piesa pe care o cînţi! Mă întreb dacă Chopin a scris-o la Majorca, cu marea plîngînd în jurul vilei şi cu ploaia măruntă şi sărată izbindu-se de geamuri? E încăntîtor de romantică. Ce binecuvîntare e că ne-a rămas o artă care nu este imitativă! Nu te opri. Vreau muzică în seara asta. Îmi imaginez că tu eşti tînărul Apollo iar eu Marsias care te ascultă. Am propriile mele dureri, Dorian, dureri despre care nici măcar tu nu ştii nimic.Tragedia bătrîneţii nu e că eşti bătrîn, ci că nu eşti tînăr. Uneori mă uimeşte propria mea sinceritate. Ah, Dorian, ce fericit eşti! Ce viaţă splendidă ai! Ai gustat profund din toate. Ai strivit strugurii de cerul gurii. Nimic nu ţi-a rămas ascuns. Şi pentru tine totul nu a fost mai mult decît sunetul muzicii. Nu te-a ruinat. Eşti acelaşi.
   Nu sunt acelaşi, Harry.
  Ba da, eşti acelaşi. Mă întreb cum va fi viaţa ta de acum încolo. Nu o distruge prin renunţări. Acum eşti un tip perfect. Nu face din tine un ins incomplet. Acum eşti fără cusur.
Nu-i cazul să dai din cap, ştii bine că-i aşa. În afară de asta, Dorian, nu te autoînşela. Viaţa nu e guvernată de voinţă sau intenţie. Viaţa e o chestiune de nervi, fibre şi celule lent construite în care gîndul se ascunde şi pasiunea îşi visează visele. Poate că-ţi închipui că eşti în siguranţă şi crezi că eşti puternic. Dar o tentă întâmplătoare de culoare într-o încăpere sau un cer de dimineaţă, un anume parfum pe care l-ai iubit cîndva şi care îţi trezeşte o amintire subtilă, un vers dintr-un poem uitat peste care ai dat încă odată, o cadenţă dintr-o piesă muzicală pe care ai încetat s-o mai cînţi – de lucruri ca acestea depind vieţile noastre, Dorian. Browning scrie despre asta undeva, dar propriile noastre simţuri au capacitatea de a le imagina. Sunt clipe în care mireasma de liliac blanc mă traversează brusc şi trebuie să trăiesc cea mai ciudată din lunile vieţii mele încă odată. Aş vrea să putem schimba rolurile, Dorian. Lumea a vociferat împotriva amîndurora, dar pe tine te-a adorat. Mereu te va adora.Tu eşti tipul pe care epoca îl caută şi pe care se teme că l-a găsit. Sunt atît de bucuros că n-ai făcut niciodată nimic, că n-ai sculptat nicio statuie, n-ai pictat un tablou, că n-ai produs nimic în afară de propria persoană! Pentru tine viaţa e artă. Te-ai pus pe muzică. Ai făcut din propriile zile sonete. Dorian se ridică de la pian şi-şi trecu mîna prin păr.
  Da, viaţa a fost desăvărşită, murmură el, dar nu am de gînd să duc aceeaşi viaţă. Harry, dar tu nu ar trebui să spui asemenea lucruri extravagante despre mine. Cred că, dacă nu le-ai spune, tu însuţi te-ai depărta de mine. Rîzi? Nu rîde.
  De ce te-ai oprit din cîntat, Dorian? Du-te înapoi şi mai cîntă-mi încă odată nocturna. Uită-te la luna de culoarea mierii care atîrnă în aerul întunecat. Ea aşteaptă să o farmeci, iar dacă vei cînta, se va apropia mai mult de pămînt. Nu vrei? Atunci, hai să mergem la club. A fost o seară fermecătoare şi trebuie să o încheiem pe măsură. E cineva la White care doreşte imens să te cunoască – tînărul lord Poole, fiul cel mare al lui Bournemouth. Deja ţi-a copiat cravatele şi m-a implorat să i te prezint. E încîntător şi îmi aminteşte de tine cînd ne-am cunoscut.
  Sper că nu, spuse Dorian cu o privire tristă în ochi. Dar sunt obosit în seara asta, Harry. Nu voi merge la club. E aproape ora unsprezece şi vreau să mă duc devreme la culcare.
Hai mai stai! N-ai cîntat niciodată atît de bine ca în seara asta. Ceva în tuşeul tău a fost absolut încîntător. A avut mai mare expresivitate decît altădată.
  Asta pentru că am de gînd să fiu bun, răspunse el zîmbind. Deja m-am schimbat puţin.
  Pentru mine nu te poţi schimba, Dorian, spuse lordul Henry. Noi doi vom fi prieteni întotdeauna.
  Totuşi, cîndva m-ai otrăvit cu o carte. Asta nu ţi-o voi ierta Harry. Promite-mi că nu vei mai împrumuta nimănui cartea aceea. Face rău.
  Dragă băiete, dar chiar începi să faci morală. Curînd vei umbla precum convertiţii şi cei din mişcarea renaşterii gotice, avertizînd lumea împotriva păcatelor de care tu te-ai plictisit. Eşti mult prea reuşit pentru a face aşa ceva. În afară de asta, nu are niciun rost.Tu şi cu mine suntem ceea ce suntem, şi fie ce-o fi. În ceea ce priveşte faptul de a fi otrăvit cu o carte – aşa ceva nu există. Arta nu influenţează făptuirea. Ea anihilează dorinţa de a făptui. E superb de sterilă. Cărţile pe care lumea le numeşte imorale sunt cărtile care arată lumii propria ei mizerie. Asta-i tot. Dar nu vom discuta literatură.Treci pe la mine mîine. Am de gînd să călăresc în jurul orei unsprezece. Am putea merge împreună şi te voi lua apoi cu mine la prînz la lady Branksome. E o femeie încîntătoare şi doreşte să te consulte în legătură cu nişte tapiserii pe care intenţionează să le cumpere. Vezi să vii. Sau să luăm prînzul cu micuţa noastră ducesă? Spune că nu te mai vede. Poate că te-ai plictisit de Gladys? M-am gîndit eu că aşa se va întîmpla. Limba ei isteaţă ara darul de a te călca pe nervi. Ei bine, în orice caz, vino aici la unsprezece.
   Chiar trebuie să vin, Harry?
Desigur. Acum în Park e superb. Nu cred să fi văzut un liliac mai frumos din anul în care team cunoscut.
Foarte bine. Voi fi aici la ora unsprezece, spuse Dorian. Noapte bună, Harry. În momentul în care ajunse la uşă, ezită o clipă de parcă ar mai fi avut ceva de adăugat. Apoi oftă şi ieşi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: