Nils Holgersson (23)

Un oras pe fundul marii
Noaptea era calmă şi senină. Gâştele sălbatice nu se gândiră nicio clipă să-şi caute adăpost în vreuna din peşteri, ci adormiră pe culmea muntelui. Năpârstoc se întinse lângă ele pe iarba scurtă şi uscată, socotind c-o să-l fure şi pe el somnul.
Vezi însă că în noaptea aceea era lună plină şi lumina ei puternică îl împiedica pe băiat să adoarmă. Stând aşa tolănit pe iarbă, prichindelul se gândea câtă vreme trecuse de la plecarea lui de acasă şi, făcând socoteala, constată că pornise la drum de trei săptămâni. Ba îşi aduse chiar aminte că în acea zi era sâmbăta mare.
„În noaptea asta toate vrăjitoarele se întorc acasă de la solomoniile lor”, îşi zise el zâmbind. De stafii şi de spiriduşi e drept că se cam temea, dar în vrăjitoare nu credea câtuşi de puţin. Dacă s-ar fi aflat pe lume astfel de cotoroanţe, nu încape îndoială că ar fi trebuit să le vadă în acea noapte. Cerul era atât de luminos că, de s-ar fi mişcat ceva în văzduh, chiar cât o gămălie neagră de ac, tot l-ar fi zărit.

Şi cum stătea el aşa, cu faţa în sus, gândindu-se la toate aste lucruri, deodată i se arătă o privelişte neînchipuit de frumoasă. Drept în faţa lui zbura o pasăre mare. Nu părea că-i dornică să treacă pe lângă lună, ci că fuge de ea. Pe fundalul luminos al cerului, pasărea părea neagră ca smoala, iar aripile ei răsfirate se întindeau de la o margine la alta a lunii. Zbura în linie dreaptă, încât băiatului i se părea că era desenată pe discul lunar. Pasărea era mică la trup şi avea un gât lung şi delicat, în timp ce picioarele îi atârnau în jos lungi şi subţiri ca nişte crengi de arin. După cum arăta, nu putea să fie altceva decât un bărzoi.
Peste câteva clipe, jupânul Ermenrich, bărzoiul, se şi afla lângă băiat. Se aplecă deasupra lui şi îl atinse cu ciocul, cu gând să-l trezească.
— Nu dorm, jupâne Ermenrich, zise băiatul. Dar cum se face c-ai plecat de-acasă în toiul nopţii, şi ce mai e nou pe la Glimmingehus? Vrei să stai cumva de vorbă cu mama Akka?
— Noaptea asta e prea luminoasă ca să pot dormi răspunse jupânul Ermenrich. Şi cum n-am putut închide un ochi, m-am hotărât să vin aici, pe insula Carol, ca să mă-ntâlnesc cu tine, prietene Năpârstoc. Am aflat de la un pescăruş unde te afli în noaptea asta, şi iată-mă-s! Nu m-am mutat încă la Glimmingehus, ci am venit în zbor tocmai din Pomerania, unde-mi este acum cuibul.
Băiatul era nespus de bucuros că jupânul Ermenrich venise să-l vadă. Se întinseră la taclale şi vorbiră despre tot felul de lucruri ca doi vechi prieteni. În cele din urmă, bărzoiul îl întrebă pe băiat dacă i-ar fi pe plac să facă o scurtă călătorie, pe spinarea lui, în acea noapte neînchipuit de frumoasă.
Băiatul îi răspunse că se învoieşte cu dragă inimă, dar numai cu condiţia ca bărzoiul să-l readucă la gâştele sălbatice înainte de răsăritul soarelui. Jupânul Ermenrich îi făgădui acest lucru şi cei doi porniră la drum.
Bărzoiul zbură iarăşi drept spre lună. Călătorii se ridicau tot mai sus în înaltul cerului, în timp ce marea rămânea tot mai jos. Zborul era atât de lin, încât cei doi păreau că plutesc în văzduh.
Băiatului îi făcu impresia că zborul nu durase decât foarte puţină vreme şi deodată, când nici nu se aştepta, constată că jupânul Ermenrich se pregătea să coboare pe pământ. Poposiră pe o plajă pustie, presărată cu nisip mărunt. De-a lungul ţărmului se întindea un şir lung de dâmburi acoperite pe creştet cu secară. Nu erau prea înalte, dar îl împiedicau totuşi pe băiat să vadă ce se afla dincolo de ele.
Jupânul Ermenrich se aşeză pe unul din acele dâmburi de nisip, ridică un picior, îşi lăsă gâtul spre spate şi se pregăti să-şi vâre ciocul sub aripă.
— Cât mă odihnesc eu, plimbă-te niţeluş pe malul mării, îi zise el lui Năpârstoc. Nu te îndepărta însă prea mult, ca să poţi nimeri înapoi la mine.
Băiatul avea de gând să se caţăre mai întâi pe unul din dâmburi, ca să vadă ce era în spatele lui. Nu făcu totuşi decât câţiva paşi, că se poticni cu galenţii de ceva tare. Se aplecă şi văzu pe nisip un bănuţ de aramă, ros atât de mult de cocleală, încât era aproape străveziu. Dându-şi seama că avea de-a face cu un lucru lipsit de orice valoare, nici nu se gândi să-l ridice şi să-l pună în buzunar, ci îl zvârli cu piciorul cât colo.
Când vru să plece mai departe, rămase uluit văzând că la o depărtare de câţiva paşi se înălţa un zid înalt şi negru, cu o poartă masivă, deasupra căreia se afla un turn.
Cu o clipă mai devreme, când se aplecase, înaintea lui se întindea marea strălucitoare, iar acum nu se mai vedea de fel, din pricina acestui zid lung, cu creste şi turnuri. Şi drept în faţa lui, acolo unde nu se aflaseră până atunci decât nişte bancuri cu iarbă de mare, se deschidea acum o poartă mare şi boltită. Zidul, cât şi poarta, aveau o înfăţişare atât de frumoasă, încât băiatului îi veni o poftă grozavă să vadă ce era dincolo de ele. „Trebuie să aflu ce-i acolo”, îşi zise el, strecurându-se pe sub poartă.
În bolta adâncă a porţii se aflau nişte străjeri îmbrăcaţi în veşminte pestriţe şi arătoase, înarmaţi cu lănci şi baltage. Jucau zaruri şi cu gândul numai la joc, nici nu-l observară pe băiat, care se furişă grăbit pe lângă ei. Dincolo de poartă, Năpârstoc dădu cu ochii de o piaţă largă, pavată cu lespezi mari. De jur împrejurul ei se rânduiau case înalte, pline de măreţie, printre care se deschideau ulicioare lungi. În piaţă era un furnicar de lume. Bărbaţii purtau mantii lungi, îmblănite, şi sub ele se puteau vedea veşminte de mătase. Pe cap aveau capişoane împodobite cu pene, puse pe-o sprânceană, iar pe piept le atârnau lănţuguri. După portul lor falnic ai fi zis că-s feţe domneşti, nu altceva. Femeile purtau capişoane ţuguiate şi rochii lungi, cu mâneci înguste. Erau înveşmântate şi ele arătos, dar fastul lor nu-l ajungea nici pe departe pe al bărbaţilor.
Totul părea ca în cartea veche de basme pe care mama lui Nils obişnuia s-o scoată din când în când din sipet, ca să i-o arate băiatului. Lui Năpârstoc nu-i venea să creadă că ce vedea în faţa ochilor era aievea.
Mai impunător şi mai arătos decât bărbaţii şi femeile era însă oraşul în care se afla. Fiecare casă avea câte un frontispiciu. Iar frontispiciile erau în aşa fel împodobite că păreau a se lua la întrecere unul cu altul, arătându-şi ornamentele care de care mai meşteşugite. Cui i-e dat să vadă la repezeală atâtea lucruri noi, nu le poate ţine minte pe toate. Năpârstoc îşi aminti însă mai târziu că văzuse frontispicii de toate soiurile: cu un fel de trepte, cu firide rânduite unele lângă altele, în care se puteau vedea zugrăvite diverse chipuri, frontispicii cu gemuleţe multicolore sau altele ornamentate cu dungi şi pătrăţele de marmură albă şi neagră. Pe când se minuna de toate aceste lucruri, băiatul se simţi prins în vârtejul mulţimii. „Aşa ceva nu mi-au văzut încă ochii şi nici n-or să mai vadă vreodată!” îşi zise el în sine, după care începu să cutreiere oraşul, urcând şi coborând pe străduţele întortocheate. Uliţele strâmte dar înţesate de lume nu semănau de fel cu străzile pustii şi întunecoase pe care le cunoscuse în oraşele prin care fusese. În faţa porţilor stăteau bătrâne care torceau, dar nu cu furca, ci numai cu ajutorul unui sul. Prăvăliile neguţătorilor erau deschise spre uliţă, iar meşteşugarii lucrau afară, în aer liber. Ici se topea untură de balenă; dincolo se tăbăceau piei, iar peste drum era un atelier de frânghierie care nu se mai sfârşea.
Dacă băiatul ar fi avut destul răgaz să poposească pe acolo, e sigur că s-ar fi putut deprinde să facă multe şi de toate. La o răscruce îi fu dat să vadă nişte armurieri care făureau platoşe subţiri, iar mai încolo, nişte giuvaergii încrustând pietre scumpe pe tot soiul de brăţări şi inele, strungari care dădeau fierului tot felul de forme, cizmari tălpuind încălţăminte de piele roşie şi moale, meşteri în răsucitul şi împletitul firelor de aur şi ţesători care scoteau din războaie stofe lucrate cu mătase şi fir.
Nils nu avea însă vreme de stat acolo. Trecea repede mai departe, dornic să vadă cât mai multe lucruri, până ce totul nu urma să dispară din faţa lui. Zidul cel înalt dădea înconjur întregului oraş şi îl împrejmuia întocmai cum împrejmuieşte gardul o livadă. La capătul fiecărei uliţe, se înălţa un turn încununat cu creneluri. Iar deasupra lui stăteau de strajă ostaşi cu armuri şi coifuri strălucitoare. După ce străbătu în grabă tot oraşul, Năpârstoc ajunse la o altă poartă, dincolo de care se întindea marea şi portul. Băiatul văzu tot felul de nave de tip vechi, cu bărci pentru vâslaşi deasupra punţii. Unele din ele încărcau mărfuri, iar altele ancorau chiar atunci. Hamalii şi neguţătorii dădeau zor care mai de care. Unde-ţi aruncai ochii, vedeai numai muncă şi însufleţire.
Dar băiatul nu putea zăbovi nici în port. Se întoarse grăbit în oraş şi ajunse din nou în piaţa cea mare. Drept în mijlocul ei se înălţa catedrala, cu trei turle înalte. Pereţii erau ornamentaţi în întregime cu sculpturi, încât nu se afla nicio lespede de piatră care să nu-şi aibă podoaba ei. În faţa bisericii se afla o clădire cu acoperişul zimţat, cu un turn îngust care se avânta spre înalturi. Acea clădire era primăria, iar între biserică şi primărie, de jur împrejurul pieţii, se puteau zări case, una mai arătoasă ca alta, cu frontispicii şi cu cea mai felurită ornamentaţie.
Băiatul se încinsese de alergătură şi obosise. Încredinţat că văzuse tot ce era mai de seamă în oraş, începu să umble mai la pas. Uliţa pe care apucase acum era de bună seamă cea de unde orăşenii îşi cumpărau minunatele lor veşminte. Văzu o mulţime de lume stând în faţa dughenelor, pe ale căror tarabe neguţătorii rânduiau mătăsuri înflorate, zarafir, catifele cu ape, crepuri uşoare şi dantele subţiri ca pânza de păianjen.
Înainte, câtă vreme băiatul mersese cu paşi grăbiţi, nimeni nu-l băgase în seamă. Oamenii or fi crezut desigur că făptura care alerga pe lângă picioarele lor nu era decât un şoricel. Acum însă, în timp ce mergea agale pe uliţă, unul din neguţători îl zări şi începu să-i facă semne.
La început, băiatului îi fu frică şi voi să o ia la picior, dar neguţătorul îi făcea semne mereu şi-i zâmbea prietenos, întinzând pe tarabă o bucată splendidă de demasc de mătase, ca şi cum ar fi voit să-l ademenească.
Băiatul dădu din cap, cu un anume înţeles. „Niciodată n-o să fiu atât de bogat ca să pot cumpăra un cot de stofă ca aceea”… îşi zise el.
De astă dată, din fiecare prăvălie, până la capătul celălalt al uliţei, neguţătorii cătau cu jind la el… Oriunde îşi arunca privirea, dădea cu ochii de câte unul care îi făcea semne. Uitaseră cu toţii de clienţii lor cu chimirele îndesate de galbeni şi se ocupau numai de Năpârstoc. Băiatul îi vedea dând fuga în colţurile cele mai tăinuite ale prăvăliilor, ca să scoată de acolo cele mai bune lucruri pe care le aveau de vânzare, şi observa cu mirare cum le tremurau mâinile de grabă şi de zel când le aşezau pe tarabe.
În timp ce mergea el aşa, unul din neguţători sări deodată peste tejghea, se luă după băiat şi, după ce-l ajunse, întinse în faţa lui o stofă ţesută cu fir de argint şi nişte covoare care străluceau în zeci de culori. Năpârstoc se uită la neguţător, râzând cu seninătate şi voie bună. Apoi îşi arătă palmele goale, ca să priceapă toţi că nu avea nicio lăscaie şi că era timpul să-l lase în pace.
Neguţătorul întinse însă un deget şi-i făcu semn, împingând spre el tot mormanul de mărfuri scumpe.
 „Nu cumva vrea să-mi spună că ar vinde toate astea în schimbul unui ban de aur?” se întrebă Năpârstoc.
Neguţătorul scoase un bănuţ ros, cel mai mic care putea fi văzut vreodată, şi i-l arătă. Era atât de dornic să-şi vândă marfa, încât mai puse deasupra ei şi două potire grele de argint.
Băiatul începu atunci să-şi scotocească buzunarele. Ştia bine că nu avea nicio para chioară, dar nu se putu abţine să nu caute.
Toţi ceilalţi neguţători se uitau să vadă cum se vor desfăşura lucrurile. Văzându-l însă pe băiat că-şi scotocea buzunarele, săriră peste tejghele, îşi umplură mâinile cu podoabe de aur şi de argint şi se grăbiră să i le ofere. Toţi îi dădură să înţeleagă că nu pretindeau ca plată decât un singur bănuţ. Băiatul îşi întoarse pe dos buzunarele de la vestă şi de la pantaloni, ca să poată vedea oricine că nu avea niciun ban în ele. Atunci neguţătorii cei mari, mult mai avuţi decât el, începură să plângă cu lacrimi. Înduioşat de starea lor jalnică, Năpârstoc se gândi ce să facă spre a le veni în ajutor. Îşi aminti atunci de banul coclit pe care îl văzuse puţin mai înainte pe ţărmul mării.
Luând-o la goană pe uliţă, ajunse din fericire chiar la poarta pe unde pătrunsese în oraş. Ieşi glonţ pe ea şi începu să caute cu înfrigurare bănuţul coclit de armă. Îl găsi acolo unde îl aruncase, dar când să plece înapoi spre oraş, ca un făcut, nu mai văzu în faţa lui decât marea tălăzuindu-şi neîncetat valurile. Dispăruseră şi zidul, şi poarta, şi străjerii, şi uliţele. Nu se mai vedea nicio casă, nimic altceva decât marea.
Îl podidiră lacrimile. La început crezuse că tot ce-i fusese dat să vadă era doar o nălucire. Uitase însă de acel simţământ pe care-l avusese în prima clipă. Se gândea numai la frumuseţea fără de seamăn a priveliştii care-i bucurase sufletul. Îl cuprinse o mâhnire adâncă, văzând că oraşul dispăruse.
În aceeaşi clipă, jupânul Ermenrich se trezi şi veni la el. Năpârstoc nu-l auzi totuşi, astfel că bărzoiul fu nevoit să-l ciocănească cu pliscul, spre a se face simţit.
— Mi se pare că te-a furat somnul şi că dormi de-a binelea, zise bărzoiul.
— Ah, jupâne Ermenrich! oftă băiatul. Spune-mi, rogu-te, ce oraş era cel pe care l-am văzut aici adineauri?
— Zici c-ai văzut un oraş? zise bărzoiul. Ai dormit şi-ai visat, dacă vrei să ştii adevărul.
— N-am visat deloc, păcatele mele! zise Năpârstoc, povestind bărzoiului tot ce văzuse.
Jupânul Ermenrich îi răspunse atunci:
— Eu, unul, dragă Năpârstoc, cred c-ai dormit aici pe ţărm şi ai visat tot ce mi-ai spus. Nu vreau să-ţi ascund totuşi un lucru. Bataki, corbul, care-i cea mai învăţată dintre toate păsările, mi-a povestit cândva că pe ţărmul ăsta s-a înălţat pe vremuri un oraş cu numele de Vineta. A fost un oraş bogat şi hărăzit să aibă parte de cele mai mari bucurii, însă din nefericire locuitorii lui au dat în boala trufiei şi a luxului. Drept pedeapsă – aşa spune Bataki – oraşul Vineta a fost înecat de un potop şi scufundat în mare. Locuitorii lui nu pot însă muri şi nici oraşul lor nu poate fi distrus. Într-o noapte, o dată într-un veac, se ridică din fundul mării în toată splendoarea lui şi rămâne la suprafaţă o oră încheiată.
— Să ştii că-i chiar aşa… zise Năpârstoc. Doar le-am văzut pe toate cu ochii mei.
— După ce trece vremea sorocită, oraşul se scufundă iarăşi în mare, dacă în acest răstimp niciun neguţător din Vineta n-a izbutit să vândă ceva unei fiinţe vii. Dacă tu, Năpârstoc, ai fi avut la tine un bănuţ cât de mic să-l dai ca plată neguţătorului, Vineta ar fi rămas aici pe ţărm, iar locuitorii ei ar fi trăit şi murit ca toţi oamenii.
— Acuma abia înţeleg, jupâne Ermenrich, zise băiatul, de ce ai venit la mine şi m-ai adus aici în puterea nopţii. Ai crezut că voi fi în stare să mântuiesc vechiul oraş. Ce rău îmi pare că dorinţa dumitale n-a putut fi îndeplinită!
Năpârstoc îşi duse mâinile la ochi şi începu să plângă amar. E greu de spus care din amândoi era mai mâhnit băiatul sau jupânul Ermenrich?

One comment

  1. […] Un oras pe fundul marii .   Un fragment din  Minunata calatorie a lui Nils Holgerson prin Suedia.  Prea multi prieteni care au citit demult  cartea,  nu isi amintesc  ca acest capitol  ar exista. De aceea:    Il gasiti aici […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: