Legendele Olimpului (55)

Adonis      
       Legenda povesteşte c‑odata Afrodita a vrut să‑mbrăţişeze pe fiu‑i alintat. Cum s‑a plecat zeiţa, căci Eros era mic, nu ştiu cum o săgeată, ce se ivea din tolbă, a atins sânul mamei. Puţin, puţin de tot. Însă a fost destul ca dânsa să se simtă, pe dată, străbătută de un fior ciudat. Iubirea‑i pătrunsese în inimă, fierbinte.
A‑nchis o clipă ochii, şi când şi i‑a deschis, i‑a apărut în faţă un flăcăiandru chipeş, un vesel vânător, cu numele Adonis.
Era aşa de chipeş vânătorul Adonis, încât – precum spun unii – îl întrecea pe‑Apolo, zeul cel mai frumos. Iar între pământeni nu se găsea nici unul să‑i fie deopotrivă.
L‑a îndrăgit zeiţa atât de mult pe‑Adonis, încât a părăsit de dragul lui Olimpul şi templele măreţe… şi jertfele aduse de pământeni. Şi tot… Tot ce avea lăsase… Şi l‑a urmat pe‑Adonis.

         Adonis, de asemeni, s‑a‑ndrăgostit de dânsa. Mai ştii? – ţintit de Eros, sau poate fermecat de brâul plin de taine şi plin de amăgiri, pe care îl purta zeiţa Afrodita.
Numai că de‑astă dată, Adonis poruncea. Lui nu‑i plăcea găteala, şi i‑a cerut zeiţei să‑şi zvârle cununiţa din pletele ei blonde, brâul cel fermecat, spinulele de aur, agrafele, cerceii, brăţările rotunde, şiragurile scumpe şi vălurile albe – podoabele pe care i le‑admirau toţi zeii. I‑a mai cerut să‑şi puie un strai simplu de tot, un peplon sau un hiton, cum îmbrăca zeiţa cea castă‑a vânătoarei când alerga prin munţi.
Iar blonda Afrodita l‑ascultă pe Adonis şi face tot ce‑i cere, fără de niciun murmur. Îşi leapădă din plete podoabele de aur şi-mbracă un hiton scurt până la genunchi.
Ea, care‑odinioară îşi petrecea tot timpul doar ca să se gătească şi să‑şi pieptene părul, cutreieră acum pădurile umbroase pe urma lui Adonis şi‑i veşnic temătoare, să nu i se întâmple, cumva, vreo vătămare, ori vreo nebănuită primejdie să‑l pască pe preadragul ei soţ. Adesea‑l sfătuieşte pe‑Adonis, vânătorul:
— Iubitule, fereşte‑ţi de fiare fiinţa scumpă. Eşti muritor, şi fiara, cu ghearele‑i grozave, cu colţii ascuţiţi, te poate sfâşia. Fii curajos cu iepurii, cu cerbii. Nu te lupta cu leii, cu urşii sau mistreţii. Nici vârsta ta, nici chipul nu pot să îmblânzească pe fiarele acestea sălbatice, haine, nu pot să‑ţi scape viaţa. Fereşte‑te, iubite. Te roagă Afrodita. Nu te vârî‑n primejdii…
         Adonis însă râde. Pe faţa lui zeiţa zăreşte nepăsare. Şi nici nu se gândeşte să fugă de pericol. Ba, parcă se‑ndârjeşte şi vrea să‑i dovedească iubitei, Afrodita, puterea, voinicia de care e în stare. Porneşte prin pădure, ţinând în mâna dreaptă o secure tăioasă, şi‑n stânga, lunga‑i lance.
Trecând printre desişuri îi iese‑n cale‑o fiară. Un porc mistreţ. Adonis s‑avântă după el.
Cam mare e mistreţul!… Şi colţii lui sunt parcă pumnale răsucite!…
Iar fiara îl priveşte cu ochii mici şi roşii de ură şi de sânge. Fugind, l‑ademeneşte prin umbrele pădurii, departe mult de locul unde se‑afla zeiţa. Oprindu‑se din goană, mistreţul se întoarce şi‑l înfruntă furios. Adonis îşi ridică lancea şi îl loveşte. Dar nu izbeşte poate îndeajuns de bine. Mistreţul, grohăind, se repede la tânăr şi îl trânteşte jos. Cu colţii lui năprasnici, îl rupe‑n bucăţele.
Zeiţa Afrodita abia se despărţise de tânărul ei soţ, pornind prin slăvi cu carul cel tras de păsări albe. Deodat‑aude vuiet. Aude cum răcneşte Adonis, când mistreţul îi vâră colţii‑n piept, şi‑ndreaptă iute carul spre locul bătăliei, să‑i vină într‑ajutor preadragului Adonis. Din văzduh vede locul. Coboară ca săgeata. Sărind din car îşi pierde sandalele de aur, se‑mpiedică‑ntr‑o tufă de trandafir sălbatic, şi sângele‑i ţâşneşte… dar uită de durere. Cu ţipete de spaimă aleargă către trupul însângerat, ce zace lipsit de viaţă‑n ierburi. Apucă doar să vadă mistreţul cum dispare… Apucă doar să vadă… însă zeiţa ştie că mistreţul e Ares.
Da. Ares se schimbase într‑un mistreţ hidos. Era gelos pe‑Adonis, ştiind că‑i luase locul în inima zeiţei. Vroia să‑l nimicească. De‑aceea‑l amăgise pe tânărul Adonis, la luptă, în pădure, unde îl ucisese.
— O, blestemat fii, Ares! ţipa, frângându‑şi trupul pe pieptul lui Adonis, zeiţa Afrodita. Fii blestemat de‑a pururi, tu, cel flămând de sfadă şi însetat de sânge, tu, cel ce nu ai milă!…
Dar Ares n‑aşteptase blestemele zeiţei. Târându‑şi după sine scutul cel greu de‑aramă şi suliţa sa lungă, pornise în Olimp, rânjind cu mulţumire. Isprava‑i izbândise şi îi era destul.
— Sărmanul meu Adonis, ţi‑e stinsă tinereţea, se jeluia zeiţa şi se lovea cu pumnii tremurători în frunte. Adonis!… Nu se poate. Nu vreau s‑ascult de legea lui Zeus pentru oameni. N‑am să te las să pieri. Vei dăinui de‑a pururi, ca vie amintire a suferinţei mele!…
S‑a tot jelit zeiţa pe trupul lui Adonis, mai mult de două zile, şi lacrimile sale, picurate‑n poiană, s‑au prefăcut în flori, precum spune legenda, în flori de anemone.
Când s‑a‑nţepat zeiţa c‑un spin de trandafir, fugind către Adonis, i‑a curs sânge din rană. Şi sângele‑i divin a colorat cu roşu imaculata floare. Până în acea ziuă, floarea de trandafir fusese numai albă. Acum era şi roză, şi roşie ca macul. Era şi parfumată.
Şi ca să nu se uite vreodată de Adonis, a hotărât zeiţa serbări mari, fastuoase, în fiecare an, vreme de două zile, atâta cât plânsese şi dânsa în poiană. Serbări numite‑adonii.
         Într‑adevăr, aezii cântau că niciodată nu a putut să‑l uite pe soţul său, Adonis, şi‑n cinstea lui, adesea ocrotea pe cei tineri, când le‑nfloreau în inimi simţirile alese şi‑o dragoste curată.
Repovestire de Alexandru Mitru

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: