Nils Holgersson (22)

Văgăuna iadului      
A doua zi, berbecul ieşi din peşteră, cu Năpârstoc în spinare, să-i arate insula. Aceasta era alcătuită dintr-o singură stâncă uriaşă. Părea o casă cu pereţi drepţi şi cu acoperişul orizontal. Berbecul se urcă întâi pe acoperişul muntelui, să-i arate băiatului păşunea bună de acolo, şi Năpârstoc recunoscu că insula era făcută parcă anume pentru oi. Pe munte nu creştea altceva decât câteva buruieni uscate, aromitoare, care plac mult oilor.

Pentru cel care urca muntele pe râpele lui prăpăstioase, erau însă şi alte lucruri care meritau să fie văzute, în afară de păşunea oilor. În primul rând, marea albastră şi luminată de razele soarelui, ale cărei valuri se rostogoleau sclipitoare. Spumegau numai când se izbeau de stânci colţuroase. Spre răsărit se vedea insula Gotland, cu coasta prelungă şi lină; iar la sud-vest, insula Carol cea mare, cu acelaşi relief ca şi cea mică. Atunci când berbecul ajunse la marginea tăpşanului, de unde băiatul putea să vadă pereţii de stâncă ai muntelui, Năpârstoc băgă de seamă că aceştia erau plini de cuiburi de păsări.

Jos, pe marea albastră, mişunau raţe sălbatice din regiunile boreale, eideri, lişiţe, pinguini şi alte păsări paşnice, toate îndeletnicindu-se de zor cu pescuitul scrumbiilor.
— Locul ăsta pare a fi într-adevăr pământul făgăduinţei! zise băiatul. Neamul vostru, al oilor, trăieşte aici în locuri minunate.
— Da, minunate… răspunse berbecul. Ar fi vrut să mai adauge ceva, dar se opri, oftând. Cine umblă singur prin părţile astea, continuă el, după câteva clipe, trebuie să fie atent la toate crăpăturile muntelui.
Şi chiar aşa şi era. În multe locuri se vedeau, în adevăr, crăpături largi şi adânci. Cea mai mare dintre ele se chema „Văgăuna iadului”. Era o crăpătură adâncă de câţiva stânjeni şi cu lărgimea de aproape un stânjen.
— Dacă ar cădea cineva în văgăuna asta, s-a isprăvit cu el!… zise berbecul.
Băiatului i se păru că vorbele berbecului aveau un anumit tâlc.
Pe urmă, căpetenia oilor îşi purtă musafirul înspre ţărm. De astă dată, Năpârstoc putu să vadă de aproape uriaşii care-l speriaseră în seara din ajun. Nu erau altceva decât stâlpi de stâncă. Berbecul le zicea raukar. Băiatul nu se mai sătura privindu-i. I se părea că dacă existau undeva pe lume căpcăuni preschimbaţi în stane de piatră, nu puteau să aibă altă înfăţişare decât a acestor uriaşi.
Deşi era frumos acolo pe ţărm, lui Năpârstoc îi plăcea mai mult sus pe munte. Jos era o privelişte lugubră: în toate părţile dădeau peste stârvuri de oi, semne ale ospeţelor de care se bucuraseră vulpile. Băiatul vedea zăcând ici şi colo în ţărână schelete sau trupuri mâncate pe jumătate; în alte părţi erau azvârlite hoituri întregi, lăsate neatinse. Era sfâşietor să priveşti cum fiarele se năpustiseră asupra blândelor animale numai aşa ca să se desfete, ca să le vâneze şi să le ucidă.
Berbecul nu se oprea în faţa acelor stârvuri, ci trecea liniştit mai departe. Dar băiatul văzu oricum toată acea grozăvie.
Urcându-se înapoi pe munte, berbecul se opri şi zise:
— Dacă un om vrednic şi înţelept ar vedea toată nenorocirea de aici de la noi, sunt sigur că n-ar avea odihnă până ce nu le-ar da vulpilor pedeapsa pe care o merită!
— De!… Vulpile trebuie să trăiască şi ele… fu de părere Năpârstoc.
— Da, îi întări cele spuse berbecul. Cele care nu ucid mai multe animale decât au nevoie ca să-şi ţină zilele, acelea zic şi eu să trăiască. Cele de aici sunt însă puse numai pe făcut rău.
— Ţăranii care stăpânesc insula ar trebui să vină să dea ajutor, zise băiatul.
— Păi au şi venit de câteva ori cu bărcile, îl lămuri berbecul, dar dihăniile s-au ascuns în peşteri şi-n văgăuni, aşa că oamenii n-au izbutit să le împuşte.
— Nu cred, moş berbecule, să aştepţi din partea unui biet prichindel ca mine să le facă de petrecanie acestor lighioane blestemate, de vreme ce nici voi, nici ţăranii, n-aţi putut să le veniţi de hac până acum!…
— Cine e mic şi isteţ poate face multe isprăvi! răspunse berbecul.
Nu mai vorbiră apoi deloc despre lucrurile astea. Băiatul sări de pe spinarea berbecului şi se duse la gâştele sălbatice, care păşteau pe tăpşan. Deşi nu voise să-şi arate simţămintele faţă de berbec, lui Năpârstoc îi era milă de oi şi ar fi fost bucuros să le poată da o mână de ajutor.
„O să stau de vorbă în privinţa asta cu Akka şi cu gâscanul Martin, îşi zise el. Poate că mă ajută cu o povaţă bună.”
După câteva clipe, gâscanul îl luă în cârcă şi plecară împreună spre „Văgăuna iadului”.
Mergea fără grijă pe tăpşanul deschis şi nu părea să se gândească de fel cât era de mare şi de larg. Nu se ferea pe după tufe sau movile, ci o ţinea drept înainte. Era destul de ciudat că nu voia să fie mai prevăzător după cele ce păţise în timpul zborului din ajun. Şchiopăta de laba dreaptă, iar aripa stângă îi atârna, ca şi cum ar fi fost ruptă.
Se purta în aşa fel, de parcă n-ar fi existat vreo primejdie în preajma lui. Ici şi colo ciugulea câte un fir de iarbă, dar nu se uita nici într-o parte, nici în alta. Băiatul stătea lungit pe spinarea lui cu ochii spre albastrul cerului. Se obişnuise atât de mult cu călătoria pe gâscan, încât putea să stea pe el şi în capul oaselor şi culcat.
Mergând aşa nepăsători împreună, n-au băgat, fireşte, de seamă că cele trei vulpi se urcaseră pe tăpşan. Vulpile, care ştiau că o gâscă nu poate fi prinsă pe teren deschis, nu se gândiră din capul locului să vâneze gâscanul. Neavând însă altceva de făcut, se vârâră, în cele din urmă, într-o crăpătură lungă, încercând să se furişeze pe acolo până la pasăre. Înaintau cu atâta prevedere, încât gâscanului îi era cu neputinţă să le zărească.
Nu ajunseră prea departe, când gâscanul încercă să se înalţe în văzduh. Dădu din aripi, însă nu izbuti să se ridice. Dându-şi seama că pasărea nu era în stare să zboare, vulpile se repeziră spre ea, ieşind de astă dată afară din ascunzătoarea lor. Se fereau pe după tufe şi bolovani, apropiindu-se tot mai mult de gâscan, căruia nici prin gând nu-i trecea că era urmărit. Cum nu mai aveau de făcut acum decât o singură săritură ca să ajungă la gâscan, se şi năpustiră tustrele asupra lui.
Gâscanul observase, totuşi, ceva, căci se dădu într-o parte şi vulpile nu-şi putură atinge ţinta. Asta nu însemna însă mare lucru, căci gâscanul era încă destul de aproape, mai ales că şi şchiopăta. În orice caz, alerga cât îl ţineau puterile.
Trântit pe spate pe spinarea păsării, Năpârstoc striga la vulpi:
— Prea v-aţi ghiftuit cu carne de oaie, jupâneselor. De aia nu sunteţi acum în stare nici măcar să prindeţi o gâscă!…
Le întărită astfel, ca să le facă să turbeze de furie, cu gândul să izbândească ce pusese la cale. În ăst timp, gâscanul se zorea spre crăpătura cea mare. Ajungând acolo, dădu din aripi şi trecu în partea cealaltă. Vulpile veneau chiar în urma lui, în goană turbată. Gâscanul se grăbi să fugă înainte, cu aceeaşi iuţeală, dar nu se îndepărtă decât vreo câţiva metri, că băiatul îl şi atinse cu mâna pe gât, spunându-i:
— Acum poţi să te opreşti!
În acelaşi timp auziră amândoi în urma lor nişte urlete sălbatice, zgârieturi de gheare şi zgomotul produs de prăbuşirea unor trupuri grele. Vulpile dispăruseră de parcă le înghiţise pământul.
A doua zi dimineaţă, paznicul farului de pe insula Carol cea mare găsi un crâmpei de scoarţă de copac băgat sub uşa de la intrare. Pe el erau scrijelite cu litere oblice şi colţuroase cuvintele următoare: «Vulpile de pe insula mică s-au prăbuşit în „Văgăuna iadului”. Ai grijă de ele!»
Ceea ce paznicul şi făcu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: