Poveste de iubire (8)

Problema rămânea de rezolvat la Cranston, Rhode Island, orăşel situat puţin mai la sud de Boston decât e Ipswich-ul către nord. După lamentabilul eşec al prezentării lui Jennifer socrilor ei prezumtivi („asasini prezumtivi” – glumea ea), ideea de a face cunoştinţă cu tatăl ei era departe de a-mi inspira entuziasm. Ceea ce vreau să spun e că mă şi vedeam angrenat până peste cap în combaterea unei enormităţi de sindrom italo-mediteranean, agravat şi de faptul că Jen fusese singură la părinţi şi orfană de mamă, legătura dintre tată şi fiică fiind, după toate probabilităţile, anormal de puternică. Mă pregăteam deci pentru şocul cu acest complex de „forţe emoţionale”, cunoscut şi din manualele de psihologie.
La acestea toate se adaugă faptul că eram absolut lefter.
Jenny si Phil

  Imaginaţi-vă, să spunem – pentru o fracţiune de secundă – pe domnul Olivero Barretto, un simpatic italienaş din cartier, la Cranston, Rhode Island. Olivero Barretto se duce la Cavilleri tatăl, plăcintar în numita localitate şi-i spune: „Aş dori să iau de soţie pe singura dumneavoastră fiică, Jennifer”. Care ar putea fi întâia întrebare a bătrânului macaronar? (N-ar întreba, fireşte, nimic de iubire, deoarece a şti cine-i Jennifer înseamnă automat s-o şi iubeşti; acesta e un adevăr universal). Nu, Mr. Cavilleri ar pune o întrebare cam în stilul acesta: „Barretto dragă, cu ce-ai de gând să-i asiguri întreţinerea?”
Iar acum, căutaţi să vă imaginaţi reacţia de om cumsecade a lui Mr. Cavilleri, dacă Barretto i-ar răspunde că, de fapt, cel puţin pentru următorii 3 ani, situaţia e inversă: fata lui ar urma să asigure întreţinerea tânărului ginere! E clar că bunul Mr. Cavilleri i-ar arăta pe loc uşa, sau chiar – presupunând că Barretto ar fi mai pirpiriu ca mine – i-ar face vânt afară.
E o treabă care nu se mai discută.
Veţi înţelege aşadar motivul pentru care, la volanul maşinii mele, în acea după-amiază de mai, îndreptându-ne către sud, respectam cu cea mai mare stricteţe toate semnele indicatoarelor de viteză postate dea lungul autostrăzii 95. La un moment dat, Jenny, care se deprinsese în ultimul timp cu plăcerile vitezei, mi-a atras chiar atenţia, sub formă de reproş, că mergem cu 40 pe o porţiune unde eram autorizat să ating 45 de mile pe oră. I-am explicat că voiam să trag cu urechea la bătaia motorului – ceea ce, fireşte, ea n-a crezut.
Jen, te rog, i-am spus eu, povesteşte-mi din nou.
Răbdarea nu era virtutea cardinală a lui Jenny, aşa că a refuzat să-mi mai întărească moralul răspunzând pentru a nu ştiu câta oară la toate întrebările stupide pe care i le mai adresasem.
Te implor, Jenny, pentru ultima oară.
Am vorbit cu el la telefon. I-am explicat. A spus O.K. Asta pe englezeşte, pentru că – aşa cum ti-am mai spus, şi cum s-ar părea că nu vrei să crezi – nu ştie o boabă de italiană, afară de câteva înjurături.
Bine, dar ce înseamnă O.K.?
Vrei să insinuezi că Şcoala de Drept de la Harvard e frecventată de un student incapabil să dea definiţia termenului O.K.?
Dar nu-i un termen juridic, Jen.
Şi-a aşezat o mână pe braţul meu. Slavă Domnului, asta puteam pricepe. Totuşi, mai simţeam lipsa unei clarificări.
De fapt, O.K. ar fi putut să însemne şi: „n-am ce-i face, deci accept”.
În inima ei, atât de bună şi caritabilă, a mai găsit atunci resurse să-mi repete pentru a n-a oară detaliile convorbirii avute cu tatăl ei. Îi părea bine. Realmente. Nu se gândise într-adevăr niciodată că, trimiţând-o la Radcliffe, avea s-o mărite ulterior cu primul vecin (unul, de altfel, îi şi ceruse mâna înainte de plecarea la colegiu). Că la început n-a vrut să creadă că viitorul ginere poartă numele Oliver Barrett IV. Şi că, în legătură cu aceasta, a avertizat-o chiar împotriva violării celei de-a 11-a porunci.
Care mai e şi aia? am intrebat-o.
Să nu spui gogoşi tatălui tău, a fost răspunsul ei.
Oh!
Şi asta-i tot, Oliver. Te rog să mă crezi.
Ştie că n-am avere?
Da.
Nu-i pasă?
Cel puţin aici, el şi cu tine aveţi un punct comun.
Dar este c-ar fi mai bucuros dac-aş avea gologani?
Tu nu?
N-am mai scos un singur cuvânt până la destinaţie.
Jenny locuia pe Hamilton Avenue, o stradă cu un lung şir de case din lemn, cu o droaie de copii la tot pasul pe trotuare şi câţiva copaci pricăjiţi ici şi colo. De la volan, căutând din ochi un loc de parcare, prima mea impresie a fost aceea că mă aflam în altă ţară. Întâi şi întâi, peste tot, lume. Apoi, cârduri întregi de copii jucându-se în stradă; familii stăteau adunate ciorchine pe dinaintea caselor, aparent fără altă ocupaţie în acea după amiază de duminică decât de a căsca gura la manevrele mele de la volanul MG-ului.
Jenny sări din maşină prima. Aici, în Cranston, reflexele ei aveau parcă o agerime neobişnuită: ai fi zis că-i un greier. O ovaţie cât se poate de dezordonată s-a pornit spontan în clipa când lumea adunată înaintea intrării şi-a dat seama ce pasager transportam. „La Cavilleri”, chiar ea! Când mi-am dat seama cu ce strigăte de simpatie o întâmpinau, aproape că mi-a fost ruşine să mai cobor. Am realizat concomitent că n-aveam efectiv nici cea mai mică şansă să trec, măcar o singură clipă, drept un ipotetic „Olivero Barretto”.
Hei, Jenny! o apostrofă dintr-o dată un fel de matroană cu o formidabilă vervă.
Oh, doamna Capodilupo, ce mai faceţi? îi strigă Jenny drept răspuns.
Am ieşit atunci cu grijă din maşină. Simţeam cum toate privirile se aţintiseră asupra mea.
Alo, cine-i băiatul? ţipă doamna Capodilupo.
Destul de puţin subtili oamenii de aici, mi-am zis în sinea mea.
Nu-i nimic! îi răspunse amuzată Jenny, scoţând un nou strigăt. Ceea ce m-a îmbărbătat peste măsură.
O fi! ţipă doamna Capodilupo, către mine de astă dată, dar să ştii că fata în schimb e cineva!
Las’ că ştie el! răspunse Jenny glumeţ.
Se-ntoarse apoi să dea satisfacţie şi părţii de vis-a-vis.
Las’ că ştie el! repetă ea spre celălalt grup de admiratori.
Mă apucă de mână (eram ca un fel de venetic călcând pragul unui paradis) şi urcarăm împreună treptele spre etajul casei nr. 189 A.
A fost un moment curios.
Stăteam înfipt acolo, în picioare, şi Jenny tocmai apucase să spună:
Acesta-i tata, Ol!
Phil Cavilleri, un bărbat mai mic ca mine şi cam îndesat, botocănos – tip Rhode Island – în jur de 50 de ani, îmi întinse mâna.
Am apucat-o; pot spune că mi-a scuturat-o destul de zdravăn.
Încântat de cunoştinţă, domnule.
Phil, mă corectă el. Mă numesc Phil.
Phil, domnule, am reluat eu continuând să-i strâng mâna.
Apoi, totodată, a fost şi un moment de spaimă. Căci nici n-apucase bine să dea drumul mâinii mele drepte, că Mr. Cavilleri se şi întorsese către fiica lui, scoţând următorul răcnet de necrezut:
Jennifer!
O fracţiune de secundă nu se petrecu nimic altceva. Apoi însă se năpustiră unul în braţele celuilalt.
Şi se strângeau. Tare. Cât puteau de tare. Legănându-se încoace şi încolo. Tot ce Mr. Cavilleri mai putu rosti în chip de comentariu la această introducere fu repetarea (tot mai duioasă) a numelui fiicei sale: Jennifer. Şi tot ce absolventa şi premianta sa fiică a putut să spună drept răspuns a fost o singură silabă: Phil.
Eram categoric omul de pe tuşă.
O anumită normă făcând parte din alesul meu bagaj educativ mi-a folosit în ziua aceea, scoţându-mă de la ananghie. Mi se ţinuseră dintotdeauna interminabile prelegeri în legătură cu îndatorirea de a nu vorbi niciodată cu gura plină. Întrucât Phil şi fiica sa unelteau fără oprire în vederea umplerii amintitului orificiu, nu m-am socotit câtuşi de puţin obligat să vorbesc. Am îngurgitat însă probabil o cantitate record de plăcinte italieneşti. În încheierea copiosului consum, am disertat destul de amplu, cum m-am priceput mai bine, despre sortimentul care-mi plăcuse cel mai mult (mă înfruptasem în două rânduri din fiecare, ca nu cumva purtarea mea să fie socotită jignitoare): încântarea celor doi Cavilleri era de nedescris.
– Băiatul e o.k., declară Phil Cavilleri către fiica sa.
Ce putea să însemne asta?
N-aveam de fapt nevoie de nicio definiţie: singurul lucru pe care mi-l doream din toată inima era să ştiu care anume din puţinele şi foarte circumspectele mele acţiuni mă învredniciseră de acest mult îndrăgit epitet.
Îmi plăcuseră cel mai mult plăcintele cele mai bune? Sau, cine ştie, strângerea dreptei mele fusese mulţumitor de zdravănă? Ce anume? aceasta era întrebarea.
Ţi-am spus doar că băiatul e o.k., Phil, se adresă Jennifer lui Mr. Cavilleri.
E-n ordine, răspunse tatăl. Dar trebuia să mă conving totuşi cu ochii mei. Ei, m-am convins. Oliver?
Acum mi se adresă mie.
Da, domnule?
Phil.
Phil, dom’le.
Eşti un băiat o.k.
Vă mulţumesc foarte mult. Sunt foarte măgulit. Realmente. Dumneavoastră ştiţi cât de mult ţin la fiica dumneavoastră. Şi dumneavoastră…
Oliver, întrerupse Jenny, ce tot îndrugi acolo ca un preppie caraghios? Încetează odată!
Jennifer, întrerupse Mr. Cavilleri, ce-ar fi să vorbeşti cuviincios? Ce moaş’sa pe gheaţă – doar e musafirul nostru!
Cu prilejul cinei (a reieşit că partea de plăcintărie nu fusese decât un simplu aperitiv), Phil a încercat să deschidă o discuţie serioasă cu mine despre ştiţi-dumneavoastră-ce. Dintr-un motiv, zic eu, total nebunesc. Phil era de părere că ar fi putut să mijlocească o împăcare între numiţii Oliver III şi Oliver IV.
Lasă-mă să-i vorbesc la telefon: aşa, ca de la părinte la părinte, pledă el.
Zău, Phil, crede-mă, e curată pierdere de timp.
Dar nu pot sta aşa cu braţele încrucişate să las un părinte să-şi trimeată fiul la plimbare, nu pot!
Da, dar nu uita că şi eu la rândul meu îl trimit pe el la plimbare.
Pe dracu! Să nu te mai aud spunând una ca asta câte zile oi avea, mă-nţelegi? replică el, de-a dreptul supărat. Dragostea de tată e o calitate ce se cere iubită şi respectată. E un lucru rar.
Mai ales în familia mea, am observat eu.
Jenny se ocupă cu servitul, mai mult absentă de la discuţie.
Formează-mi numărul, insistă mai departe Phil. Lasă c-am eu grijă: să vezi cum se aranjează totul.
Nu Phil, între tata şi mine toate firele au îngheţat.
Ascultă la mine, Oliver, ai să vezi cum le topim noi. Crede-mă: îţi spun eu că le topim. Deh, când vine timpul de mers la biserică.
În clipa aceea, Jenny, care tocmai întindea farfuriile pentru desert, adresa părintelui ei o monosilabă pe ton de avertisment.
Phil?…
Da, Jen, ce-i?
În legătură cu biserica.
Mda, ce?
Hmm – există, ca să zic aşa, există aici o obiecţie, Phil.
Ah? făcu Mr. Cavilleri. Apoi, trăgând cu promptitudine concluzia greşită, se-ntoarse spre mine pe ton de scuză.
Ăă… să ştii… n-am vrut de loc să spun musai catolică,Oliver. Adică, aşa cum ai aflat probabil de la Jennifer, suntem catolici. Mă refeream însă la biserica ta, Oliver. Dumnezeu binecuvântează unirea voastră, pot să v-o jur, oricare ar fi biserica.
Am aruncat o privire lui Jen, care, în mod învederat omisese punctul cu pricina în discuţia lor telefonică de mai înainte.
Oliver, îmi explică ea, era zău prea mult: nu-l puteam pocni şi cu asta, chiar de la început.
Cum adică? întrebă imperturbabil afabilul Mr. Cavilleri; pocniţi; pocniţi-mă copii dragi – cu tot ce vă trece prin minte.
Nu ştiu de ce, tocmai în acea clipă privirile mele căzură asupra unei statuete a Maicii Domnului din porţelan, dominând de pe o policioară sufrageria familiei Cavilleri.
E vorba de chestia cu binecuvântarea bisericii, Phil, spuse Jenny depărtându-şi privirea de la tatăl ei.
Aha, mda? făcu Phil, pregătit pentru ce-i mai rău.
Hmm,cum să-ţi spun, există aici o mică obiecţie, Phil, continuă ea, privind acum spre mine după ajutor, ceea ce – din ochi – încercam să-i dau pe cât mă pricepeam de bine.
Cum adică: obiecţie despre Dumnezeu? Despre orice fel de Dumnezeu?
Jenny dădu aprobator din cap.
Îmi dai voie să explic, Phil? am intervenit eu.
Te rog.
Nici ea, nici eu nu credem, Phil. Şi nu vrem să fim ipocriţi în chestiunea asta.
Impresia mea e că a acceptat pentru că venea de la mine. Poate că pe Jen ar fi pălmuit-o. Fapt este că acum el devenise omul de pe tuşă, străinul. Nu mai putea să ne privească în faţă pe niciunul.
Foarte bine, spuse după o prelungă tăcere. Aş dori numai să mi se explice cine va oficia ceremonia.
Noi, am spus.
Privi spre propria sa fiică pentru confirmare. Jennifer aprobă din cap. Ceea ce afirmasem era corect.
După altă prelungă tăcere, spuse iar:
Foarte bine.
Apoi, probabil având în vedere calitatea mea de viitor jurist, mă întreba dacă o astfel de căsătorie era – cum se spune – „legală”
Jenny îi explică atunci că ceremonia la care ne gândeam urma să se ţină în prezenţa capelanului unitarian de la colegiu („Aha, da, capelanul”, murmură Phil), şi că noi doi aveam, de faţă cu el, să ne adresăm unul celuilalt câteva cuvinte.
Cum, va să zică şi mireasa vorbeşte? făcu el pe tonul celui care a primit lovitura de graţie.
Philip, i se adresă atunci Jennifer, ţi-ai putea închipui o situaţie în care fiica ta să tacă?
Nu, iubita mea, răspunse el, încercând anevoie să schiţeze din colţul buzelor un zâmbet. Sunt sigur c-ar fi imposibil să taci.
La întoarcere, am întrebat-o pe Jenny ce părere avea despre felul cum mersese treaba.
O.k., mi-a răspuns.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: