Portretul lui Dorian Gray (15)

În seara aceea la ora opt şi jumătate, îmbrăcat extrem de elegant şi cu un buchet de violete de Parma la butonieră, Dorian Gray a fost introdus în salonul lui lady Narborough de servitorii înclinaţi în plecăciune. Fruntea-i fremăta de nervi înebuniţi şi se simţea cumplit de agitat, dar în clipa în care se aplecă asupra mîinii gazdei se arătă a fi la fel de în largul lui şi amabil ca totdeauna. Probabil că nu te simţi niciodată în largul tău atunci cînd trebuie să joci un rol. Cu siguranţă că nimeni dintre cei care s-ar fi uitat la Dorian Gray în seara aceea n-ar fi putut crede că trecuse printr-o tragedie îngrozitoare. Acele degete rafinat modelate n-ar fi putut strînge în mînă un cuţit pentru a comite o crimă şi nici acele buze zîmbitoare n-ar fi putut invoca îndurarea şi pe Dumnezeu. El însuşi nu se putea abţine să nu se minuneze de calmul atitudinii sale şi o clipă simţi acut plăcerea teribilă a vieţii duble.

    Era o mică petrecere, pusă în grabă la cale de lady Narborough, care era o femeie foarte inteligentă, purtînd pe chip ceea ce lordul Henry numea vestigiile unei urîţenii remarcabile. Se dovedise o soţie excelentă a unuia dintre cei mai plictisitori ambasadori şi, după ce şi-a îngropat soţul cum se cuvine într-un mausoleu de marmură, proiectat de ea însăşi, şi şi-a măritat fetele cu bărbaţi ceva mai bătrîiori, în prezent se dedica plăcerii romanului francez, bucătăriei franţuzeşti şi spiritului francez atunci cînd putea avea acces la el.
Dorian era unul dintre favoriţii ei şi obişnuia să-i spună că se bucură imens că nu l-a întîlnit în prima parte a vieţii, ” Ştiu, dragul meu, că m-aş fi îndrăgostit nebuneşte de tine”, spunea ea, „şi de dragul tău mi-aş fi dat şi ultimul bănuţ pe pălării. E un mare noroc că la vremea aceea nimeni nu se gîndea la tine. Pe vremea aceea noi eram prost îmbrăcate iar lumea era preocupată să facă bani încît n-am flirtat cu nimeni. Totuşi, asta e numai din vina lui Narborough. Era îngrozitor de miop şi, ştii, nu-i nicio plăcere să iei un bărbat care nu vede niciodată nimic”.
În seara aceea oaspeţii ei erau mai curînd plicticoşi. De fapt, cum îi explică ea lui Dorian în spatele unui evantai ponosit, una dintre fetele ei măritate venise pe neaşteptate să stea cu ea şi, pentru a înrăutăţi situaţia, îşi adusese şi soţul.
  Cred că e foarte urît din partea ei, dragul meu, şopti ea. Bineînţeles că mă duc să stau la ei în fiecare vară după ce mă întorc de la Hamburg, dar o femeie bătrînă ca mine trebuie să aibă parte de aer curat din cînd în cînd şi, în afară de asta, chiar îi trezesc. Nici nu ştii ce fel de viaţă duc acolo. Este viaţa de ţară pură şi neatinsă. Se scoală devreme pentru că au atîtea de făcut şi se culcă devreme pentru că nu au la ce să se gîndească. N-a mai fost niciun scandal în regiune din vremea reginei Elisabeta şi, în consecinţă, adorm imediat după cină. Nu trebuie să te aşezi lîngă niciunul dintre ei.Trebuie să te aşezi lîngă mine şi să mă amuzi.
Dorian murmură un compliment amabil şi îşi roti privirea prin încăpere. Da, cu siguranţă,
era o petrecere plictisitoare. Pe doi dintre cei prezenţi nu-i întîlnise pînă atunci, iar ceilalţi erau Ernest Harrowden, una dintre acele mediocrităţi atît de des întîlnite în cluburile londoneze, care nu are duşmani, dar prietenii nu-l plac deloc, lady Ruxton, o femeie împopoţonată de patruzeci şi şapte de ani, cu nasul coroiat, care se ostenea să se compromită, dar care era atît de banală încît, spre marea ei dezamăgire, nimeni nu credea nimic rău despre ea, doamna Erlynne, o doamnă plată, dar băgăcioasă, care avea un sîsîit delicios şi părul roşu veneţian, lady Alice Chapman, fiica gazdei lui, o fată proastă, îmbrăcată fără gust, avînd acea trăsătură pe care o întîlneşti pe figurile britanice şi, o dată ce-o vezi, nu ţi-o mai aminteşti,  soţul ei, o creatură cu obraji roşii şi favoriţi albi care, ca mulţi din clasa lui, trăia cu impresia că jovialitatea excesivă poate răscumpăra lipsa de idei. Ii părea rău că venise, pînă cînd lady Narborough, uitîndu-se la ceasul cu ornamente bronz-aurii care se lăbărţau în curbe de prost gust pe poliţa căminului, drapată cu mov, exclamă:
Ce oribil din partea lui Henry Wotton să întîrzie atît! I-am trimis azi dimineaţă invitaţia, sperînd că poate veni, şi mi-a dat cuvîntul lui că nu mă va dezamăgi.

    Era o consolare că Harry urma să vină acolo şi, atunci cînd uşa se deschise şi îi auzi vocea domoală, muzicală, adăugînd farmec unei scuze nesincere, încetă să se mai simtă plictisit.
Dar la cină nu putu mînca nimic. Farfurie după farfurie îi fură luate din faţă, fără ca el să guste ceva. Lady Narborough continua să-l mustre pentru ceea ce ea numea „o insultă la adresa sărmanului Adolphe, care a inventat menu-ul special pentru tine” şi din cînd în cînd lordul Henry îl privea peste masă, mirîndu-se de tăcerea şi comportamentul lui interiorizat. Majordomul îi umplea regulat paharul cu şampanie. Bea însetat, iar setea părea să-i sporească.
Dorian, spuse lordul Henry, în cele din urmă, în timp ce se servea chaud-froid-ul ce-i cu tine în seara asta? Nu eşti deloc în apele tale.
Cred că e îndrăgostit, strigă lady Narborough, şi îi e teamă să-mi spună ca nu cumva să fiu geloasă. Are dreptate, într-adevăr aş fi.
  Dragă lady Narborough, murmură Dorian, zîmbind, n-am fost îndrăgostit o săptămînă întreagă de fapt, de cînd Madame de Ferrol a părăsit oraşul.
  Cum vă puteţi îndrăgosti voi, bărbaţii, de femeia asta! exclamă bătrîna doamnă. Chiar nu pot înţelege.
  Pur şi simplu pentru că îşi aminteşte de vremea cînd eraţi fetiţă, lady Narborough, spuse lordul Henry. Ea este legătura dintre noi şi rochiţele dumneavoastră.
Nu-şi aminteşte deloc de rochiţele mele, lord Henry. Dar eu mi-o amintesc foarte bine la Viena acum treizeci de ani şi cît de decoltată era pe atunci.
Încă e decoltată, răspunse el, luînd o măslină cu degetele lui lungi; şi atunci cînd este într-o toaletă foarte elegantă arată ca o edition de luxe a unui roman franţuzesc prost. Este într-adevăr minunată şi plină de surprize. Are o capacitate extraordinară de a-şi manifesta afecţiunea faţă de familie. Cînd i-a murit cel de-al treilea soţ, părul ei a devenit blond de tristeţe.
  Harry, cum poţi spune aşa ceva! strigă Dorian.
  Este o explicaţie extrem de romantică, rîse gazda. Al treilea soţ, lord Henry! Nu vrei să spui că Ferrol este cel de-al patrulea.
  Desigur, lady Narborough.
  Nu cred o iotă.
  Ei, întreabă-l pe domnul Gray. El este unul dintre prietenii ei cei mai apropiaţi.
  E adevărat, domnule Gray?
Aşa mă asigură ea, lady Narborough, spuse Dorian. Am întrebat-o dacă, asemenea Margaretei de Navara, a îmbălsămat inimile soţilor şi le poartă la cingătoare. Mi-a spus că n-a făcut aşa ceva pentru că niciunul dintre ei nu avea inimă.
  Patru soţi! Pe cuvîntul meu, dar asta înseamnă exces de zel.
Exces de plictiseală, îi spun eu, zise Dorian.
  Oh! Ea e suficient de curajoasă pentru a face orice, dragul meu. Şi cum arată Ferrol? Nu-l cunosc.
  Soţii femeilor foarte frumoase aparţin unor categorii dezonorante, spuse lordul Henry, sorbindu-şi vinul. Lady Narborough îl atinse cu evantaiul.
  Lord Henry, nu sunt deloc surprinsă că lumea spune că sunteţi extrem de răutăcios.
Dar ce lume spune asta? întrebă lordul Henry, ridicîndu-şi sprîncenele. Nu poate fi vorba decît de lumea de dincolo. Cu lumea asta mă înţeleg perfect.
  Toţi cei pe care îi cunosc spun că sunteţi foarte răutăcios, adăugă bătrîna doamnă, scuturîndu-şi capul. Lordul Henry rămase serios cîteva clipe.
  Felul în care oamenii din ziua de azi umblă de colo-colo spunînd lucruri absolut şi totalmente adevărate pe la spate e de-a dreptul monstruos, spuse el în cele din urmă.
  Nu e incorigibil? strigă Dorian, aplecîndu-se înainte.
  Sper, spuse gazda rîzînd. Dar, într-adevăr, dacă toţi o adoraţi pe Madame de Ferrol într-o asemenea manieră ridicolă va trebui să mă mărit din nou pentru a fi la modă.
  Nu vă veţi mărita din nou, lady Narborough, izbucni lordul Henry. Aţi fost prea fericită, o femeie se recăsătoreşte pentru că şi-a detestat primul soţ. Un bărbat se recăsătoreşte pentru că şi-a adorat prima nevastă. Femeile îşi încearcă norocul, bărbaţii şi-l riscă.
  Narborough nu a fost perfect, strigă bătrîna doamnă.
 Dacă ar fi fost, nu l-aţi fi iubit, draga mea doamnă, veni replica. Femeile ne iubesc pentru defectele noastre. Dacă vom avea suficient de multe, ne vor ierta totul, chiar şi intelectul. Cred că nu mă veţi mai invita la cină după cele spuse, lady Narborough, dar e perfect adevărat.
    –  Desigur că e adevărat, lord Henry. Dacă noi, femeile, nu v-am iubi pentru defectele voastre, ce v-aţi face cu toţii? Niciunul dintre voi nu s-ar mai însura. Totuşi, asta nu înseamnă că v-ar schimba prea mult. Azi toţi bărbaţii însuraţi trăiesc ca nişte celibatari şi toţi celibatarii ca bărbaţii însuraţi.
  Fin de siecle, murmură lordul Henry.
  Fin du globe, răspunse gazda lui.
  Aş prefera să fie fin du globe,spuse Dorian oftînd. Viaţa e o mare dezamăgire.
Ah, dragul meu, spuse lady Narborough, punîndu-şi mănuşile, nu-mi spune că ai epuizat viaţa. Cînd cineva spune asta, se ştie că viaţa l-a epuizat. Lordul Henry este foarte răutăcios şi uneori îmi doresc să fiu şi eu aşa; dar dumneata eşti făcut să fii bun – arăţi a om bun. Trebuie să- ţi găsesc o nevastă drăguţă. Lord Henry, nu credeţi că domnul Gray ar trebui să se însoare?
   Ii spun mereu acest lucru, lady Narborough, spuse lordul Henry cu o înclinare a capului.
   Ei bine, trebuie să-i căutăm o partidă potrivită. Voi cerceta cu mare atenţie Debrett-ul (*)
în seara asta şi voi face o listă cu toate tinerele eligibile.
  Cu tot cu vîrsta pe care o are fiecare, lady Narborough? întrebă Dorian.
   Desigur, cu vîrsta fiecăreia, uşor ajustată. Dar nimic nu trebuie făcut în grabă. Vreau să fie ceea ce The Morning Post numeşte o alianţă potrivită şi aş vrea ca amîndoi să fiţi fericiţi.
  Ce absurdităţi spun oamenii despre căsătoriile fericite! exclamă lordul Henry. Un bărbat poate fi fericit cu orice femeie atîta timp cît nu o iubeşte.
  Ah! Ce cinic mai sunteţi! Strigă bătrîna doamnă, împingînd scaunul şi dînd din cap aprobator spre lady Ruxton.Trebuie să vă întoarceţi şi să cinaţi cu mine în curînd. Sunteţi un tonic admirabil, unul mai bun decît cel pe care mi-l prescrie Sir Andrew. Să-mi spuneţi neapărat ce oameni aţi dori să întîlniţi, totuşi. Vreau să fie o întîlnire încîntătoare.
Îmi plac bărbaţii cu viitor şi femeile cu trecut, răspunse el. Sau credeţi că s-ar transforma într-o întrunire de femei?
  Mă tem că da, spuse ea rîzînd, în timp ce se ridică. Mii de scuze, dragă lady Ruxton, adăugă ea. N-am observat că nu v-aţi terminat ţigara.
   Nu face nimic, lady Narborough. Fumez mult prea mult. Am de gînd să fumez mai puţin în viitor.
  Vă implor, nu lady Ruxton, spuse lordul Henry. Moderaţia e fatală. Calificativul suficient e la fel de rău ca o simplă masă. Mai mult decît suficient este tot atît de bun ca un banchet.
Lady Ruxton se uită la el curioasă.
Trebuie să veniţi să-mi explicati acest lucru într-una din după amieze, lord Henry. Mi se pare o teorie fascinantă, murmură ea în timp se ieşea din cameră păşind maiestuos.
Aveţi grijă să nu discutaţi prea mult politică şi scandaluri, spuse lady Narborough din uşă. Dacă veţi face aşa, fiţi siguri că noi ne vom ciorovăi sus.
Bărbaţii rîseră, iar domnul Chapman se ridică solemn din locul lui de la coada mesei şi se duse în capul mesei. Dorian Gray îşi schimbă locul şi se aşeză lîngă lordul Henry, Domnul Chapman începu să discute cu voce tare despre situaţia din Camera Comunelor. Rîse în hohote de adversari. Cuvîntul doctrinaire-unul încărcat de teroare pentru mintea britanică reapăru de cîteva ori între exploziile lui de rîs. Un prefix aliterativ servea drept ornament oratoric. Înălţă steagul britanic la înălţimile Gîndirii. Prostia moştenită a rasei – pe care el o numi cu jovialitate sănătosul bun-simţ britanic era bastionul potrivit al societăţii. Buzele lordului Henry se curbară într-un zîmbet, şi se întoarse spre Dorian.
  Te simţi mai bine, dragă prietene? întrebă el. Nu păreai în apele tale la cină.
  Sunt bine, Harry. Sunt obosit. Asta-i tot.
   Aseară ai fost încîntător. Mica ducesă îţi e devotată. Spune că are de gînd să meargă la Selby.
  A promis că va veni pe douăzeci.

     –  Va fi şi Monmouth acolo?

  O, da, Harry.
    –  El mă plictiseşte de moarte, în aceeaşi măsură în care o plictiseşte şi pe ea. E foarte deşteaptă, prea deşteaptă pentru o femeie. Îi lipseşte şarmul indefinibil al slăbiciunii. Tocmai picioarele din lut dau valoare nepreţuită unui idol. Picioarele ei sunt foarte frumoase, dar nu sunt picioare din lut. Picioare din porţelan alb, dacă vrei. Au trecut prin foc şi, ceea ce focul nu distruge, întăreşte. A avut multe experienţe,
  De cînd e căsătorită? Întrebă Dorian.
  De-o eternitate, spune ea. Cred că, după anuarul aristocraţiei, de vreo zece ani, dar zece ani cu Monmouth trebuie să fie o eternitate, cu timp cu tot. Cine mai vine?
  Oh, cei doi Willoughby, lordul Rugby si soţia lui, gazda noastră, Geoffrey Clouston, echipa obişnuită. L-am invitat pe lordul Grotrian.
  Îmi place, spuse lordul Henry. Mulţi nu-l plac, dar eu îl găsesc încîntător. Îşi răscumpără păcatul de a fi din cînd în cînd prea împopoţonat prin acela de a fi ultraeducat. E un tip foarte monden.
  Nu ştiu dacă va putea să vină, Harry. S-ar putea să fie nevoit să meargă la Monte Carlo cu tatăl lui.
  Ah! Ce pacoste sunt părinţii! Încearcă să-l convingi să vină. Apropos, Dorian, ai şters-o foarte devreme aseară. Ai plecat înainte de ora unsprezece. Ce ai făcut după aceea? Te-ai dus direct acasă? Dorian se uită la el grăbit şi se încruntă.
  Nu, Harry, spuse el în cele din urmă, n-am ajuns acasă decît în jur de ora trei.
  Te-ai dus la club?
Da, răspunse el. Apoi îşi muşcă limba. Nu,n-am vrut să spun asta. Nu m-am dus la club. M-am plimbat. Nu mai ştiu ce-am făcut… Dar ce curios eşti, Harry! Mereu vrei să ştii ce fac alţii. Eu vreau să uit mereu ceea ce fac. M-am întors la două şi jumătate, dacă vrei să ştii ora precisă. Îmi uitasem cheia de la uşa principală acasă şi servitorul a trebuit să-mi deschidă. Dacă vrei o probă care să confirme această chestiune poţi să-l întrebi. Lordul Henry dădu din umeri.
  Dragă prietene, nici că-mi pasă! Hai să mergem în salon. Nu vreau sherry, mulţumesc, domnule Chapman. Ţi s-a întîmplat ceva, Dorian. Spune-mi despre ce-i vorba. Nu eşti în apele tale în seara asta.
  Nu mă lua în seamă, Harry. Sunt iritabil şi enervat. Voi trece să te văd mîine sau poimîine. Scuză-mă faţă de lady Narborough. Nu mă voi duce sus. Mă voi duce direct acasă. Trebuie să mă duc acasă.
  E-n regulă, Dorian. Cred că ne vom vedea mîine la ceai. Vine şi ducesa.
  Voi încerca să fiu acolo, Harry, spuse el, părăsind camera. În timp ce se îndrepta spre casă era conştient că acel simţămănt al terorii pe care credea că-l sugrumase îi revenise. Întrebările întîmplătoare ale lordului Henry îl făcuseră să-şi piardă siguranţa o clipă şi el dorea să-şi menţină siguranţa de sine.
Lucrurile periculoase trebuiau distruse. Se crispă. Detesta chiar ideea de a le atinge. Cu toate astea, acest lucru trebuia făcut. Îşi dădu seama că atunci cînd încuiase uşa bibliotecii, deschisese dulapul secret în care vîrîse paltonul şi geanta lui Basil Hallward. Un foc imens ardea in cămin. Mai puse o buturugă. Mirosul de haine arzînd şi piele în flăcări era oribil. Îi luă trei sferturi de oră să ardă tot. La sfîrşit se simţi slăbit şi bolnav şi, după ce aprinse nişte pastile algeriene într-un vas de alamă pentru jăratic, îşi înmuie mîinile şi fruntea în oţet răcoros, cu miros de mosc.
Brusc tresări. Ochii îi deveniră neobişnuit de strălucitori şi îşi muşcă nervos buza de jos. Între cele două ferestre se afla un scrin mare, florentin, din abanos, cu intarsii de fildeş şi lapis albastru. Îl privi de parcă era un obiect care ar putea fascina şi speria, de parcă ar conţine ceva rîvnit nespus şi, totuşi, pe care aproape îl ura. Respiraţia i se acceleră. Îl cuprinse o dorinţă cumplită. Îşi aprinse o ţigară, apoi o aruncă. Pleoapele i se lăsară pînă cînd genele lungi îi atinseră aproape obrazul. Dar încă privea scrinul. În cele din urmă se ridică de pe sofaua pe care stătuse întins, se duse spre el şi, după ce-l descuie, atinse un resort ascuns. Un sertar triunghiular ieşi încet înafară. Degetele i se mişcară instinctiv spre el, se afundară şi se apropiară de ceva. Era o cutiuţă chinezească din lac negru stropit cu pulbere de aur, cu o
decoraţie complicată, avînd pe laturi un model vălurit, cu şnururi de mătase de care atîrnau cristale rotunde şi uiucuri din fire metalice împletite deschise. Înăuntru era o pastă verde, cu lustru de ceară şi cu un miros greu, persistent.
Ezită cîteva clipe, cu un zîmbet ciudat de imobil pe faţă. Apoi, tremurînd, deşi aerul din camera era încins, se opri şi aruncă o privire la ceas. Era ora douăsprezece fără douăzeci. Puse cutia la loc, închizînd uşile scrinului, şi se duse în dormitor.
În timp ce miezul nopţii bătea cu lovituri de bronz în aerul sumbru, Dorian Gray, îmbrăcat în haine de rînd şi cu un fular în jurul gîtului, se strecură încet din casă. În Bond Street găsi o trăsură cu un cal bun, o chemă şi cu voce joasă îi dădu birjarului o adresă. Omul dădu din cap.
  E prea departe pentru mine, rosti el.
  Ia o monedă de aur, spuse Dorian. Vei mai primi una dacă vei conduce repede.
  Prea bine, domnule, răspunse omul, veţi fi acolo într-o oră şi, după ce pasagerul urcă, birjarul întoarse trăsura şi o luă iute spre fluviu.
(*)  Debrettcarte conţinînd lista nobilimii din Anglia, Scoţia şi Irlanda, publicată pentru prima oară de John Debrett în 1802, apoi tipărită anual

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: