Lolita

Am revazut, aseara, Lolita – filmul lui Kubrik facut dupa romanul cu acelasi nume al lui Nabokov. Filmul, in sine, nu e rau. Fata de carte, insa, e ca si inexistent.
Subiectul e simplu: un profesor de 40 de ani, pe nume Humbert, face o pasiune – mai bine zis o obsesie – pentru o fetita de 12 ani. Se casatoreste cu mama ei numai ca sa-i ramana in preajma. Cand femeia moare, profesorul devine tutorele Lolitei si nu mai traieste decat pentru ea. Pana la urma, are si relatii sexuale cu Lolita, folosind diverse trucuri, printre care somniferele. Jocul devine foarte complicat, Lolita are diverse relatii paralele cu indivizi maturi – unul dintre, pe nume Quilty o si rapeste la un moment dat dintr-un spital si vrea s-o transforme in dama de companie in lumea cinematografului. Ea fuge si se marita cu un tip mai tanar, cu care ramane rapid insarcinata.

Cand da de mari greutati ii scrie tatalui vitreg – profesorul – care vine si incearca s-o ia din nou cu el, prilej cu care ea ii deapana toata povestea. Cu disperare, el afla cum in toti acei ani in care patima lui devenea tot mai devastatoare, in care fiecare apropiere de Lolita deschidea in mintea lui taramuri miraculoase ale fanteziei si erotismului care apoi se inchideau lasand in urma cicatrici dulci, cand fiecare secunda in preajma Lolitei il facea sa traiasca deopotriva fantasme erotice si placerea perversa a ne-marturisirii,  copila avea de fapt relatii sexuale cu Quilty, pe care Humbert il si intalnise la un moment dat, intr-un hotel. Profesorul sfarseste prin a-l impusca pe Quilty si se duce la zdup, de unde scrie romanul Lolita.
Bun. N-as fi scris toate lucrurile astea daca nu m-as fi lasat cuprins, pe la 9 dimineata, in timp ce degustam, impreuna cu Gogol, cafeaua Amaroy a Danei, de sentimentul ca acolo nu e pura fictiune si ca patima profesorului este perfect posibila. M-am pus in locul lui si am realizat, cu oarece spaima, ca sunt astfel construit incat as putea sa traiesc aceeasi patima. Nu stiu de unde mi-a venit, cert e ca si atunci cand citeam cartea empatizam cumva cu profesorul Humbert.
Ce cred e ca o astfel de patima ar putea fi urmarea unei boli sufletesti pe nume akedia, despre care scriau parintii pustiei cu doua mii de ani in urma. Cel lovit de akedia nu mai este satisfacut de nimic din ceea ce ii sta la indemana si tanjeste necontenit dupa ceea ce nu poate sa obtina cu niciun chip.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: