Aventurile lui Tom Sawyer (14)

Când se trezi a doua zi de dimineaţă, Tom se întrebă cu mirare unde se află. Se ridică în capul oaselor, se frecă la ochi şi privi împrejur; apoi înţelese. Mijeau zorile, răcoroase şi cenuşii, iar liniştea adâncă a pădurii îţi dădea o senzaţie înviorătoare de odihnă şi pace. Nicio frunză nu se clintea, niciun sunet nu tulbura meditaţia măreţei naturi. Pe frunze şi pe firele de iarbă se înşirau ca nişte mărgele picăturile de rouă. Un strat alb de cenuşă acoperea focul şi firicele albastre de fum se înălţau împletindu-se în văzduh. Joe şi Huck încă mai dormeau.

           Curând se auzi bătaia unei ciocănitoare. Treptat, cenuşiul răcoros şi tulbure al dimineţii se lumina şi în aceeaşi măsură creştea şi zvonul pădurii. În faţa băiatului, care privea gânditor, se desfăşura minunea naturii trezindu-se şi pornind la treabă. Un viermuşor verde venea târându-se pe o frunză înrourată; îşi sălta la răstimpuri în aer două treimi din trup, adulmecând iscoditor în juru-i, apoi o pornea iar la drum. „Fireşte, măsoară ceva” gândi Tom. Când viermele se apropie de el, rămase neclintit, ca o stană de piatră. Acu-i sporeau, acu-i piereau nădejdile, după cum gângania continua să se îndrepte spre el, sau părea că vrea să-şi schimbe direcţia. Iar când, în cele din urmă, cu trupul ondulat în aer, viermele stătu în cumpănă-o clipă de neplăcută aşteptare-şi-apoi o luă hotărât la vale, peste piciorul lui Tom şi porni într-o călătorie peste întregul lui trup, inima băiatului fu copleşită de bucurie. Asta însemna negreşit c-avea să capete un rând de haine noi, de bună seamă o uniformă de pirat. Acum iată că se ivi – nu se ştie de unde – un convoi de furnici care, cu sârg, începură să-şi vadă de treburile lor. Una trecu ţinând cu bărbăţie în braţe un păianjen mort, de cinci ori mai mare decât ea, şi-l cără drept în sus, pe un trunchi de copac. O Măriuţă stropită cu pete cafenii se căţăra pe ameţitoarea înălţime a unui fir de iarbă. Tom se aplecă până la ea şi-i şopti:
     Hai, Măicuţă-Măriuţă,
Zboară, nu mai sta!
Ţi-a luat foc bordeiul,
Copilaşii-s singurei,
Du-te iute de vezi ce-i!
Iar Măriuţa îşi luă zborul şi se duse glonţ să vadă ce se întâmplase. Tom, care ştia bine cât de mult se teme de foc gâza asta, nu se miră; de câte ori nu o păcălise el aşa! După aceea veni o lăcustă, care părea că vrea să-şi smulgă capul. Tom o atinse, ştiind că îşi va strânge picioruşele pe lângă trup şi se va preface moartă. Între timp, păsărelele cântau cât le ţinea gura. Un graur se lăsă din zbor într-un copac deasupra capului lui Tom şi începu să îngâne în triluri toate cântecele vecinelor, petrecând, pare- se, de minune. O gaiţă, ţipător colorată, săgetă din senin—fulger cu flacără albastră—şi se opri pe o ramură, atât de aproape, încât băiatului i se părea c-ar fi putut s-o atingă cu mâna. Îşi ţinea capul într-o parte şi-i privea pe străini cu o curiozitate arzătoare. O veveriţă cenuşie şi o dihanie din neamul vulpilor se apropiau, ţopăind cu paşi mărunţei şi repeziţi, se aşezau din când în când în coadă, priveau cu luare-aminte spre băieţi şi sporovăiau în limba lor. Sălbătăciunile acestea de bună seamă că nu mai văzuseră vreo fiinţă omenească şi nu ştiau dacă trebuie să se teamă ori ba. Natura întreagă se trezise acum de-a binelea şi era în mişcare; suliţi lungi de soare străpungeau ici şi colo frunzişul des, câţiva fluturi intrară şi ei în scenă, fâlfâind din aripioare.
Tom îi trezi şi pe ceilalţi piraţi şi cu toţii o zbughiră chiuind. Nu trecu un minut şi, goi-puşcă, se fugăreau şi se rostogoleau unii peste alţii prin apa mică şi limpede a bancului cu nisip alb. Nu le era câtuşi de puţin dor de târguşorul care dormea în depărtare, dincolo de vasta întindere a apei. Pluta dispăruse, luată de vreun curent trecător sau de vreo uşoară creştere a apelor fluviului, dar asta nu făcea decât să le sporească bucuria; rupseră astfel orice legătură între ei şi lumea civilizată.
Se întoarseră la tabără nespus de împrospătaţi, cu inimile voioase şi cu o poftă de mâncare cumplită. În curând focul ardea iarăşi cu vâlvătăi. Huck descoperi în apropiere un izvor cu apă limpede, rece, şi băieţii îşi făcură numaidecât ceşti din frunze mari de stejar şi de arţar şi fură de părere că apa astfel îndulcită cu aroma codrului sălbatic înlocuieşte de minune cafeaua cu lapte. Pe când Joe tăia feliile de slănină pentru gustarea de dimineaţă, Tom şi Huck îi spuseră să aştepte o clipă. Plecară către un ascunziş ademenitor al malului, unde-şi zvârliră undiţele. Numaidecât se văzură răs­plătiţi. Nici nu avusese timp Joe să-şi piardă răbdarea, că ei se şi înapoiaseră cu o ştiucă frumoasă, cu două plătici şi cu un ciortănaş, provizie îndestulătoare pentru o întreagă familie. Au fript peştele laolaltă cu slănina şi s-au minunat; niciodată nu li se păruse mâncarea de peşte atât de gustoasă. Nu ştiau că peştele de apă dulce, cu cât e mai degrabă pus la foc după ce a fost prins, cu atât e mai gustos. Nici nu prea şi-au bătut capul să cugete ce gust bun dau mâncării dormitul afară, mişcarea în aer liber, scăldatul şi o foame straşnică.
După gustare au trândăvit la umbră, în vreme ce Huck a tras o pipă, apoi au pornit spre pădure, într-o expediţie de explorare. Mergeau mereu înainte, fără ţintă şi plini de voie bună, sărind peste trunchiuri putrede, străbătând tufişuri încâlcite, trecând printre măreţii domnitori ai pădurii, învăluiţi din creştet până jos cu o bogată mantie de viţă sălbatică. Dădeau pe alocuri peste încântătoare poieniţe ascunse, aşternute cu iarbă deasă şi bogat împodobite cu flori.
Găseau nenumărate locuri care le stârneau încântarea, dar nimic care să-i mire. Descoperiră că insula avea vreo cinci kilometri lungime şi vreo patru sute de metri lăţime şi că n-o despărţea de malul celălalt decât un canal îngust, care să tot fi avut vreo două sute de metri. Cam la un ceas o dată se scăldau şi înotau, aşa încât abia pe la mijlocul după-amiezii se întoarseră în tabără. Erau prea flămânzi pentru a zăbovi cu pescuitul, dar se ospătară din belşug cu slănină rece şi-apoi se tolăniră la umbră, să mai tăifăsuiască. Dar curând conversaţia începu a lâncezi şi apoi băieţii rămaseră muţi. Liniştea gravă care se aşternuse peste pădure, senzaţia de singurătate începeau să li se răsfrângă în suflete. Căzură pe gânduri. Un fel de dor nelămurit li se furişa în inimi; curând, se înfiripă, tulbure. Era dorul de casă care încolţea. Până şi Finn—Mână Însângerată — visa la treptele lui de casă şi la butoaiele goale. Dar niciunul nu avea curaj să-şi dea gândul pe faţă, atât de ruşinoasă li se părea slăbiciunea lor.
De câtăva vreme băieţii îşi dădură seama nedesluşit de un anumit zgomot, care venea din depărtare, aşa cum îţi dai seama uneori de ticăitul ceasornicului, fără să-l auzi lămurit. Acum, iată că acel zgomot ciudat se întărea, silindu-i să se străduiască a-1 înţelege. Băieţii tresăriră, se uitară unul la altul, apoi începură să asculte cu încordare. Vreme îndelungată domni o tăcere adâncă, neîntreruptă, apoi o bubuitură surdă, înfiorătoare, străbătu întinderea apei, venind din depărtare.
  Ce-o fi fost asta?! exclamă Joe, ţinându-şi răsuflarea.
  Mă-ntreb şi eu ce să fie, spuse Tom în şoaptă.
  Tunet nu-i, zise Huckleberry, sfios şi înfiorat, că tunetu’…
Huck, îl întrerupse Tom, nu vorbi, mai bine ascultă! Aşteptară un timp, care li se păru nesfârşit. Apoi, aceeaşi bufnitură surdă tulbură liniştea gravă.
  Să mergem să vedem!
Au sărit în picioare şi au zorit spre malul din dreptul târgului. Dând la o parte tufişurile, s-au uitat pe apă. Vaporaşul de curse plutea cam la un kilometru şi jumătate mai la vale de târguşor, dus de curent. Puntea cea mare părea înţesată de lume. În jurul vaporaşului se vedeau o mulţime de bărci, vâslind încoace şi încolo sau plutind duse de curent, dar băieţii nu puteau desluşi ce făceau oamenii din bărci. Deodată, din coasta vaporaşului ţâşni o coloană mare de fum alb; pe când se desfăşura şi se înălţa într-un nor domol, bufnitura înfundată de adineaori pluti din nou peste apă, până la ascultătorii noştri.
   Ştiu acu’! strigă Tom. S-a înecat careva!
 Aşa e! spuse şi Huck. Aşa au făcut ş-astă-vară, când s-a înecat Bill Turner. Trage cu tunu’ pe apă ş-atunci mortu’ iese la iveală. Da, zău, ş-apoi ia nişte pâini, bagă-n ele argint viu şi le azvârle pe apă, şi unde s-a înecat careva, drept într-acolo plutesc pâinile şi taman în locu’ ăla se opresc.
   Da, am mai auzit eu aşa ceva, spuse Joe. Da’ stau şi mă gândesc, cum o fi putând pâinea să facă una ca asta?
  A, nu-i atât pâinea, lămuri Tom, cât descântecul, da, descântecul pe care-l spun oamenii înainte de-o aruncă.
   Da’ n-o descântă deloc, spuse Huck. I-am văzut eu când au aruncat-o, n-a zis nimeni nimic.
   Asta mi se pare ciudat, spuse Tom. Da’ poate că oamenii zic descântecu-n gând. Sigur c-aşa fac. E la mintea cocoşului.
Ceilalţi băieţi fură şi ei de părere că ce spunea Tom avea o noimă, căci altfel cum te-ai fi putut bizui pe o bucată de pâine, neînvăţată de un descântec, să se poarte cu înţelepciune, când era trimisă într-o misiune atât de serioasă?
  Zău dacă n-aş vrea să fiu acum acolo, spuse Joe.
   Şi eu la fel, zise Huck. Ce n-aş da să ştiu cine-i ăla de s-a-necat.
Băieţii ascultau mereu şi nu slăbeau din ochi apa. Deodată, adevărul fulgeră prin mintea lui Tom:
  Măi băieţi, acu’ ştiu, strigă el. Noi suntem înecaţii! Într-o clipă s-au simţit eroi. Iată o victorie măreaţă! Li se simţea lipsa, erau jeliţi, se frângeau inimi din pricina lor, se vărsau lacrimi, amintirile răutăţilor săvârşite faţă de aceşti bieţi copii se ridicau mustrătoare, iar vinovaţii erau copleşiţi de zadarnice păreri de rău şi remuşcări. Şi, ce era mai măgulitor din toate: târgul întreg nu vorbea decât de cei dispăruţi şi toţi băieţii îi invidiau pentru această nemaipomenită faimă. Asta era straşnic. La urma urmei, tot me­rita să fii pirat!
Înspre seară, vaporaşul se întoarse la îndeletnicirea-i obişnuită şi bărcile dispărură. Piraţii se înapoiară la tabără. Nu-şi mai încăpeau în piele de înfumurare că dobândiseră atâta faimă, nu mai puteau de bucurie că stârniseră atâta zarvă şi îngrijorare. Au prins peşte, au pregătit cina şi s-au ospătat, apoi au încercat a ghici, care mai de care, ce gândea şi ce vorbea târgul despre dânşii. Erau foarte satisfăcuţi închipuindu-şi ce disperare pricinuiseră printre oameni. Dar când îi învăluiră umbrele nopţii, încetară treptat a mai vorbi şi rămaseră cu privirile aţintite în flăcări, duşi pe gânduri. Aţâţarea trecuse, Tom şi Joe îşi aminteau acum că anumite persoane de acasă nu se bucurau ca ei de această petrecere straşnică. În suflet le încolţiră temeri întunecate. Erau din ce în ce mai tulburaţi şi mai amărâţi; pe negândite, le scăpa câte un oftat. Încetul cu încetul, Joe îşi luă inima în dinţi şi căută să iscodească cam ce-ar zice ceilalţi despre o întoarcere la civilizaţie, sigur, nu chiar acuma, dar…
Tom îl zdrobi cu batjocura lui! Huck, care nu se dase încă pe faţă, se alătură lui Tom. Atunci cel care şovăise dete degrabă o „explicaţie”, bucuros să iasă din încurcătură cât mai puţin pătat de bănuiala că i-ar fi dor de casă, că-i un „papă-lapte”. Pentru moment, revolta de pe vas era înăbuşită.
Pe când întunericul se adâncea, Huck prinse a moţăi şi curând începu să sforăie. După el, adormi şi Joe. Tom rămase câtăva vreme nemişcat, sprijinit în cot, supraveghindu-şi cu atenţie tovarăşii. În cele din urmă, se sculă cu băgare de seamă în genunchi şi începu să caute prin iarbă, printre reflexele jucăuşe zvârlite de focul taberei. Culese de pe jos câteva fâşii mari, aproape cilindrice, din coaja albă şi subţire a unui sicomor şi după ce le cercetă pe-o parte şi pe alta, alese două dintre ele care i se părură potrivite. Îngenunche lângă foc şi cu creta lui roşie scrise cu sârg şi trudă ceva pe fiecare din ele, apoi făcu una sul şi o vârî în buzunarul hainei sale, iar pe cealaltă o băgă în pălăria lui Joe, pe care o mută în apropierea stăpânului ei. Puse de asemenea în pălărie nişte rarităţi de o valoare aproape nepreţuită, printre care o bucată de cretă, o minge de cauciuc, trei cârlige de undiţă şi una din acele bile cunoscute drept „cristal sută-n sută”. După aceea se desprinse cu luare-aminte, păşind în vârful picioarelor printre arbori, şi când simţi că nu mai putea fi auzit, o luă la fugă în direcţia vadului.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: