Portretul lui Dorian Gray (14)

În ziua următoare la ora nouă, servitorul lui a intrat cu o ceaşcă de ciocolată pe tavă şi a tras obloanele. Dorian dormea destul de liniştit, pe partea dreaptă, cu mâna sub obraz, Arăta asemenea unui băiat obosit de joc sau învăţătură.
Omul a trebuit să-l atingă de două ori pe umăr înainte ca el să se trezească şi, în momentul în care deschise ochii, un zîmbet uşor îi apăru pe buze, de parcă fusese pierdut într-un vis extrem de plăcut. Totuşi nu visase deloc. Noaptea nu-i fusese tulburată de imagini ale plăcerii sau durerii. Dar tinerii zîmbesc fără niciun motiv. Aceasta este una dintre părţile esenţiale ale farmecului lor.
     Se răsuci şi, sprijinindu-se în cot, începu să-şi soarbă ciocolata. Soarele blînd de noiembrie îi inundă camera. Cerul era luminos şi în aer plutea o căldură calmă. Era aproape o dimineaţă de mai.

      Încetul cu încetul, evenimentele din noaptea precedentă i se strecurară în creier cu picioarele lor pătate de sînge şi se reconstruiră cu o claritate teribilă.Tresări de durere la amintirea celor îndurate şi, o clipă, acelaşi sentiment straniu de ură faţă de Basil Hallward, care îl împinsese să-l omoare cînd se afla aşezat pe scaun, îi reveni, şi începu să gîdească la rece. Omul mort era încă acolo, acum, la lumina soarelui. Ce oribil! Asemenea hidoşenii erau făcute pentru noapte, nu pentru zi. Avea sentimentul că dacă va mai medita la situaţia prin care trecuse se va îmbolnăvi sau va înnebuni. Sunt păcate a căror fascinaţie rezidă mai mult în amintire decît în făptuire, triumfuri stranii care satisfac mai mult mîndria decît pasiunile, dînd intelectului o vie bucurie, una mai mare decît ar aduce sau ar putea aduce vreodată simţurile. Dar starea lui nu era de acest tip. Era ceva care trebuie scos din minte, ameţit cu mac, strangulat ca nu cumva să stranguleze la rîndu-i.
În momentul în care bătu jumătatea de oră, îşi trecu mîina peste frunte şi apoi se sculă în grabă, se îmbrăcă mai atent decît de obicei, dînd o deosebită atenţie alegerii cravatei şi acului de eşarfă, schimbîndu-şi inelele de mai multe ori. Rămase îndelung în faţa micului dejun, gustînd diversele feluri de mîncare, vorbind cu valetul despre nişte livrele pe care plănuia să le facă pentru servitorii de la Selby şi frunzărind corespondenţa. La unele din scrisori zîmbi.
    Trei dintre ele îl plictisiră. Pe una o citi de mai multe ori şi apoi o rupse avînd pe faţă o expresie de iritare. Chestie îngrozitoare, memoria unei femei!”, cum spusese cîndva lordul Henry.
După ce îşi bău cafeaua, îşi şterse buzele încet cu şervetul, îi făcu semn servitorului să aştepte şi, ducîndu-se spre masă, se aşeză şi scrise două scrisori. Pe una o puse în buzunar, pe cealaltă o dădu valetului.
  Du-o în strada Hertford, nr. 152, Francis, iar dacă domnul Campbell nu este în oraş, fă rost de adresa lui.
Imediat ce rămase singur, îşi aprinse o ţigară şi începu să deseneze pe o foaie de hîrtie creionă la început flori şi fragmente arhitecturale, apoi chipuri. Brusc remarcă faptul că fiecare figură pe care o desena părea să semene fantastic cu Basil Hallward. Se încruntă şi, ridicîndu-se, se duse spre bibliotecă şi luă la întîmplare o carte. Era hotărît să nu se gîndească la ce se întîmplase pînă nu va deveni absolut necesar să o facă. După ce se întinse pe sofa, se uită la pagina de titlu a cărţii. Era Emaux et Camees a lui Gautier, ediţia Charpentier pe hîrtie japoneză, cu gravurile lui Jacquemart. Cartea era legată în piele verde-citron, cu un model de grătar aurit, i-o dăruise Adrian Singleton. Cum întorcea paginile, ochii îi căzură pe un poem despre mîna lui Lacenaire, mîna galbenă şi rece „du suplice en core mal lavee”, cu părul roşu vălurit şi ” doigts de faune „.Se uită la propriile degete albe, alungite, cutremurîndu-se fără să vrea şi trecu mai departe, pînă ajunse la strofele acelea încîntătoare despre Veneţia:
Sur une gamme chromatique,
    Le sein de peries ruisselant,
La Venus de l’Adriatique
    Sort de l’eau son corps rose et blanc.
Les domes, sur l’azur des ondes
    Suivant la phrase au pur contour,
S’enflent comme des gorges rondes
    Que souleve un soupir d’amour.
L’esquif aborde et me depose,
    Jetant son amarre au pilier,
Devant une facade rose,
    Sur le marbre d’un escalier.
Ce minunat de rafinate erau! Cum le citeşti, ţi se pare că pluteşti în josul canalelor verzi ale oraşului roz şi perlat, aşezat într-o gondolă neagră cu provă de argint şi perdele bătînd uşor în urmă. Versurile îi părură ca acele linii drepte de un albastru-turcoaz care te urmează cînd înaintezi spre Lido. Crustele de culoare îi aminteau de strălucirea acelor păsări cu gîtul opalin şi mov care fîlfîiau în jurul înaltei Campanile, cu motivele ei geometrice, sau care păşeau cu o graţie impozantă printre arcadele obscure, pătate de praf. Dîndu-se pe spate, cu ochii pe jumătate deachişi, continuă să repete iar şi iar:
„Devant une facade rose,
    Sur le marbre d’un escalier.”
Întreaga Veneţie era în cele două versuri. Îşi aminti toamna pe care a petrecut-o acolo şi minunata dragoste care îl mînase spre nebunii teribile, încîntătoare. În orice loc te întîlneai cu iubirea romantică. Dar Veneţia, la fel ca Oxfordul, îşi menţinuse cadrul pentru poveştile de dragoste şi, pentru un adevărat romantic, peisajul era tot sau aproape tot. Basil fusese cu el o perioadă şi făcuse o pasiune nebună pentru Tintoretto. Sărmanul Basil! Ce mod oribil de-a muri!
Oftă şi luă din nou volumul încercînd să uite. Citi despre rîndunelele care intră şi ies în zbor din micile cafenele din Smirna, unde hagiii stau pe jos, numărîndu-şi mătăniile de chihlimbar, şi negustorii cu turbane îşi fumează pipele lungi cu ciucuri şi-şi vorbesc cu gravitate. Citi despre Obelisc şi Place de la Concorde care plînge cu lacrimi de granit în exilul lui singuratic, lipsit de soare, şi tînjeşte să se întoarcă lîngă Nilul fierbinte, acoperit cu lotuşi, unde sunt Sfincşi, ibişi roz şi ulii albi cu gheare aurite, şi crocodili cu ochi mici, de beriliu, care se tîrăsc în noroiul aburind. Începu să lîncezească în contemplaţia acelor versuri care, trăgîndu-şi muzica din marmura pătată de săruturi, povestesc despre acea statuie pe care Gautier o compară cu o voce contralto, acel monstre charmant care stă ghemuit în camera de porfiriu de la Luvru. Dar cartea îi căzu din mîină după o vreme. Deveni nervos şi fu cuprins de un groaznic acces de teroare. Ce-ar fi dacă Alan Campbell ar fi plecat din Anglia? Ar trece zile întregi pînă să se întoarcă. Poate că va refuza să vină. Ce-ar putea face atunci? Fiecare clipă era de o importanţă vitală. Odată fuseseră buni prieteni, acum cinci ani, aproape inseparabili. Apoi intimitatea luase brusc sfîrşit. Cînd se întîlneau în societate, numai Dorian Gray zîmbea, Alan Campbell nu, niciodată.
Era un tînăr extrem de inteligent, deşi nu aprecia cu adevărat artele plastice, iar minima sensibilitate pentru poezie pe care o avea fusese dobîndită în întregime prin Dorian. Pasiunea lui intelectuală dominantă era ştiinţa. La Cambridge petrecuse o mare parte din timp lucrînd în laborator şi obţinuse o distincţie de merit în ştiinţele naturii în anul în care absolvise. Încă era preocupat de studiul chimiei şi avea propriul lui laborator, unde se închidea toată ziua, spre imensa iritare a mamei lui care îşi pusese speranţa că va candida pentru Parlament şi care avea ideea nelămurită că un chimist este o persoană care face reţete.
Totuşi, era un muzician excelent şi cînta la vioară şi pian mai bine decît majoritatea amatorilor. De fapt muzica i-a unit la început, muzica şi acea indefinibilă atracţie pe care Dorian putea s-o exercite cînd dorea şi pe care o exercita, într-adevăr, deseori fără să fie conştient. S-au întîlnit la lady Berkshire în seara în care Rubinstein a cîntat acolo şi după aceea au fost văzuţi mereu împreună la Operă sau ori de cîte ori se cînta undeva muzică bună. Intimitatea lor a durat optsprezece luni. Campbell era în permanenţă fie la Selby Royal, fie în Piaţa Grosvenor. Pentru el, ca şi pentru mulţi alţii, Dorian Gray era etalonul a tot ce e minunat şi fascinant în viaţă. Nimeni nu ştie dacă între ei a avut loc sau nu o ceartă. Dar brusc, lumea a remarcat faptul că abia îşi vorbeau cînd se întîlneau, iar Campbell părea că pleacă întotdeauna devreme de la o petrecere la care era prezent şi Dorian Gray. Se schimbase – uneori era ciudat de melancolic, părea că nu-i mai place să asculte muzică şi refuza să cînte, invocînd drept scuză, atunci cînd era solicitat, faptul că era atît de absorbit de ştiinţă încît nu-i mai rămînea timp să exerseze. Şi asta era, cu siguranţă, adevărat. Pe zi ce trecea părea din ce în ce mai interesat de biologie, iar numele lui a apărut o dată sau de două ori în anumite reviste ştiinţifice legat de nişte experienţe curioase. Acesta era omul pe care îl aştepta Dorian. Se uita la ceas necontenit. În timp ce minutele treceau unul după altul, devenea teribil de agitat. În cele din urmă se ridică şi începu să măsoare camera în sus şi-n jos,uitîndu-se la acel lucru frumos din colivie. Începu să facă paşi mari. Mîinile îi erau ciudat de reci.
Suspansul devenea insuportabil. I se părea că timpul se tîrăşte cu paşi de plumb, în vreme ce el era purtat de vînturi monstruoase spre marginea colţuroasă a unei crăpături de prăpastie. Ştia ce-l aşteaptă acolo, vedea, şi, cutremurîndu-se, îşi strivi cu mîinile umezi si reci pleoapele arzînd de parcă ar fi smuls însuşi centrul vederii din creier şi şi-ar fi înfipt pupilele în cavitatea lor. Era inutil. Creierul avea propria hrană din care se alimenta, iar imaginaţia, devenită grotescă datorită terorii, strîmbată şi deformată ca o fiinţă din cauza suferinţei, dansa ca o păpuşă năucă pe o tarabă şi rînjea printre măştile care se perindau. Apoi, brusc, timpul s-a oprit. Da, acel lucru orb, care respira încet, nu se mai tîra acum, iar gînduri groaznice alergau cu iuţeală înainte şi trăgeau din mormînt un viitor groaznic, punîndu-i-l în faţă. Se holbă la el. Insuportabila lui oroare îl împietri. În cele din urmă, uşa se deschise şi intră servitorul. Întoarse spre el o privire de sticlă.
  Domnul Campbell, domnule, spuse omul. Răsuflă uşurat, cu buzele uscate şi culoarea îi reveni în obraji.
  Roagă-l să intre imediat, Francis. Se simţea din nou în apele lui. Criza de laşitate trecuse. Omul se înclină şi se retrase. Peste cîteva clipe intră Alan Campbell, cu o faţă imobilă şi cam palidă, paloarea fiindu-i accentuată de părul negru ca pana corbului şi de sprîncenele întunecate.
  Alan! Ce amabil din partea ta. Îţi mulţumesc că ai venit.
  Intenţionam să nu-ţi mai intru niciodată în casă, Gray. Dar mi-ai spus că e o problemă de viaţă şi de moarte. Vocea îi era dură şi rece. Vorbea răspicat. În privirea scormonitoare pe care o fixase asupra lui Dorian era o undă de dispreţ. Îşi ţinea mîinile în buzunarele paltonului de astrahan şi părea să nu fi remarcat atitudinea cu care fusese întîmpinat.
  Da, este o problemă de viaţă şi moarte, Alan, şi nu numai pentru o singură persoană. Ia loc. Campbell se aşeză pe un scaun de lîngă masă, iar Dorian în faţa lui. Ochii celor doi se întîlniră. În ai lui Dorian se vedea o milă infinită. Ştia că tot ce avea de gînd să facă era absolut îngrozitor. După un moment încordat de tăcere, se plecă şi spuse, foarte liniştit, dar urmărind efectul fiecărui cuvînt pe faţa celui pe care-l chemase.
      –   Alan, într-o cameră încuiată de la ultimul etaj, într-o cameră în care eu şi numai eu am acces, se află un om mort, aşezat la o masă. E mort de zece ore. Nu te agita şi nu te uita aşa la mine. Cine-i omul, de ce a murit, cum a murit, acestea sunt lucruri care nu te privesc. Ce trebuie să faci tu este …
  Opreşte-te, Gray. Nu mai vreau să ştiu nimic în plus. Dacă e sau nu adevărat, nu mă priveşte. Refuz totalmente să mă amestec în viaţa ta. Ţine-ţi pentru tine secretele hidoase. Nu mă mai interesează.
  Alan, te vor interesa. Acesta trebuie să te intereseze. Îmi pare enorm de rău pentru tine, Alan. Dar nu mă pot abţine.Tu eşti cel care mă poate salva. Sunt forţat să te implic în această problemă. N-am de ales. Alan, tu eşti un om de ştiinţă. Te pricepi la chimie şi la astfel de chestii. Ai făcut experienţe. Ce trebuie să faci ca să distrugi ce e sus, să-l distrugi încît să nu rămînă nicio rămăşită. Nimeni nu l-a văzut pe om intrînd în casă. Acum ar trebui să se afle la Paris. Nu i se va simţi lipsa luni de zile. Cînd i se va simţi lipsa, aici nu trebuie să se găsească nicio urmă de-a lui. Tu, Alan trebuie să-l preschimbi într-o mînă de cenuşă pe care o voi putea împrăştia în aer.
  Eşti nebun, Dorian.
  Ah! Tot aşteptam să-mi spui Dorian.
  Eşti nebun, îţi zic – nebun să-ţi imaginezi că voi ridica un deget pentru a te ajuta, nebun că-mi faci o astfel de confesiune monstruoasă. Nu vreau să am nimic de-a face cu această problemă. Crezi că-mi voi pune în pericol reputaţia pentru tine? Ce mă interesează pe mine ce lucru diabolic vrei să faci?
  A fost o sinucidere, Alan.
  Mă bucur. Dar cine l-a împins spre asta? Tu, ar trebui să-mi imaginez.
  Încă refuzi să faci asta pentru mine?
  Sigur că refuz. Nu vreau să am absolut deloc de-a face cu asta. Nu-mi pasă ce ruşine te aşteaptă, o meriţi cu prisosinţă. Nu mi-ar părea rău să te văd dezonorat public. Cum îndrăzneşti să mă rogi tocmai pe mine, dintre toţi, să iau parte la această oroare? Credeam că te pricepi mai bine la caracterul oamenilor. Probabil că prietenul tău, lordul Henry Wotton, nu te-a învăţat multă psihologie, pe lîngă altele cîte te-a învăţat. Nimic nu mă va convinge să mă mişc să te ajut. Ţi-ai ales greşit omul. Du-te la unul dintre prietenii tăi. Nu veni la mine.
  Alan, a fost o crimă. Eu l-am ucis. Nu ştii cît m-a făcut să sufăr. Viaţa mea, cum e ea – el are mai mult de a face cu felul în care este, cu distrugerea ei, decît are sărmanul Henry. Poate că n-a intenţionat acest lucru, rezultatul e acelaşi.
  Crimă! Sfinte Dumnezeule, Dorian, aici ai ajuns? Nu te voi denunţa, nu e treaba mea. În afară de asta, chiar şi fără a agita apele, sigur vei fi arestat. Nimeni nu comite o crimă fără să nu facă o prostie. Dar eu nu vreau să am de-a face cu acest lucru.
-Trebuie să ai de-a face. Aşteaptă, aşteaptă o clipă, ascultă-mă. Ascultă-mă doar. Tot ce-ţi cer este să faci un experiment ştiinţific. Mergi în spitale şi la morgi şi ororile pe care le faci acolo nu te afectează. Dacă l-ai găsi pe omul ăsta pe o masă de plumb într-o sală de disecţie hidoasă sau într-un laborator fetid, cu şanţuri scobite în el pentru a lăsa sîngele să se scurgă, pur şi simplu l-ai privi ca pe un subiect admirabil de cercetare. Ai sta impasibil. N-ai crede că faci un lucru greşit. Dimpotrivă, ai simţi probabil că o faci în beneficiul omenirii sau că vei spori cunoaşterea în lume sau ţi-ai satisface o curiozitate intelectuală sau ceva de acest gen. Ceea ce vreau să faci este doar ceva ce ai mai făcut înainte. Într-adevăr, faptul de a distruge un corp probabil că este mult mai puţin dezgustător decît lucrurile de care eşti obişnuit să te ocupi. Şi, ţine minte, este singura probă împotriva mea. Dacă va fi descoperit, sunt pierdut, şi va fi descoperit, cu siguranţă, dacă nu mă ajuţi.
  N-am nicio dorinţă să te ajut. Intreaga afacere mă lasă rece. N-are nimic de-a face cu mine.
  Alan, te implor. Gîndeşte-te în ce situaţie mă aflu. Chiar înainte de a sosi tu, eram gata să leşin de groază. Poate tu însuţi vei cunoaşte teroarea într-o zi. Nu! Nu te gîndi la asta. Priveşte chestiunea pur şi simplu din punct de vedere ştiinţific. Nu te interesezi de unde vin morţii pe care faci experienţe. Nu-i nevoie să te interesezi nici acum. Deja ţi-am spus suficient. Dar te rog să faci acest lucru. Odată eram prieteni, Alan.
  Nu vorbi despre zilele acelea, Dorian, sunt moarte.
  Morţii mai stăruie uneori. Omul de la etaj nu va pleca. Stă la masă cu capul plecat şi braţele întinse. Alan! Alan! Dacă nu-mi vii în ajutor, sunt distrus. Mă vor spînzura, Alan! Nu înţelegi? Mă vor spînzura pentru ce am făcut.
  Nu mai are rost să prelungim scena asta. Refuz total să fac ceva în această chestiune. E o
nebunie din partea ta să mi-o ceri.
Refuzi?
Da.
  Te implor, Alan.
  În zadar.
În ochii lui Dorian reveni aceeaşi expresie de milă, apoi întinse mîna, luă o foaie de hîrtie şi scrise ceva pe ea. O citi de două ori, o împături cu grijă şi o împinse pe masă. Imediat după aceea se ridică şi se duse la fereastră.
Campbell se uită la el cu surprindere şi apoi luă hîrtia şi o desfăcu. Pe măsură ce o citea, faţa îi deveni de o paloare cadaverică. Se lăsă să cadă în scaun si îl cuprinse o senzaţie de boală. Se simţea de parcă inima i-ar fi bătut într-o cavitate goală. După două, trei minute de tăcere penibilă, Dorian se întoarse şi veni în spatele lui, punîndu-i mîina pe umăr.
  Îmi pare rău pentru tine, Alan, murmură el, dar nu-mi laşi nicio alternativă. Am scris deja o scrisoare. Iat-o. Vezi adresa. Dacă nu mă ajuţi, o voi trimite. Ştii care va fi rezultatul. Dar mă vei ajuta. Acum îţi e imposibil să mă refuzi. Am încercat să te scutesc. Vei recunoaşte acest lucru. Ai fost însă de neclintit, dur şi ofensiv. M-ai tratat cum niciun om nu a îndrăznit să mă trateze – niciun muritor, în orice caz. Am suportat. Acum eu dictez condiţiile.
Campbell îşi îngropă faţa în mîini şi fu cuprins de un fior.
  Da, e rîndul meu să dictez condiţiile, Alan. Ştii care sunt. E destul de simplu. Hai, nu te lăsa pradă acestei febre. Lucrul trebuie făcut. Infruntă-l şi gata. Din gura lui Campbell se auzi un geamăt – omul tremura tot. I se părea că ticăitul ceasului de pe poliţa căminului împarte timpul în atomi de agonie, fiecare fiind îngrozitor de greu de suportat. Se simţea de parcă un inel de fier i se strîngea încet în jurul frunţii, de parcă dezonoarea cu care era ameninţat deja se abătuse asupra lui. Mîna de pe umărul lui cîntărea cît o mînă de plumb. Era de nesuportat. Părea că-l striveşte.
  Hai, Alan, trebuie să te hotărăşti imediat.
  Nu pot s-o fac, spuse el mecanic, de parcă nişte cuvinte ar putea schimba lucrurile. Ezită o clipă.
  Este o sobă în camera de sus?
  Da, este o sobă cu gaze, căptuşită cu azbest.
  Va trebui să mă duc acasă să iau cîteva lucruri din laborator.
  Nu, Alan, nu trebuie să părăseşti casa. Scrie pe o foaie de hîrtie ce doreşti şi servitorul meu va lua o trăsură şi-ţi va aduce aici lucrurile. Campbell mîzgăli cîteva rînduri, le uscă şi scrise pe plic numele asistentului său. Dorian luă biletul şi-l citi cu atenţie. Apoi sună şi i-l dădu valetului cu ordinul de a se întoarce imediat cu tot cu lucruri.
În momentul în care uşa camerei se închise, Campbell tresări nervos şi, după ce se ridică de pe scaun, se duse la şemineu. Tremura de parcă ar fi fost cuprins de frigurile malariei. Aproape douăzeci de minute niciunul din ei nu scoase o vorbă. O muscă bîzîia prin cameră iar ticăitul ceasului semăna cu bătaia unui ciocan. În momentul în care ceasul sună melodios ora unu, Campbell se întoarse şi, uitîndu-se la Dorian Gray, văzu că ochii lui erau plini de lacrimi. Era ceva în puritatea şi rafinamentul acelei feţe triste care păru că-l scoate din fire.
  Eşti infam, absolut infam! Rosti el.
  Taci, Alan, mi-ai salvat viaţa, spuse Dorian,
  Viaţa ta? Cerule! Ce mai viaţă e şi asta! Ai trecut din stricăciune în stricăciune şi acum ai culminat cu crima. Făcînd ce voi face, ce mă forţezi să fac, nu la viaţa ta mă gîndesc.
  Ah, Alan, murmură Dorian, cu un suspin, mi-aş dori să ai faţă de mine a mia parte din mila pe care eu o am pentru tine. În timp ce vorbea se depărtă şi se opri, uitîndu-se în grădină. Campbell nu schiţă niciun răspuns. După aproximativ zece minute se auzi un ciocănit în uşă şi servitorul intră, ducînd o ladă mare de mahon cu substanţe chimice, cu o bobină pe care era înfăşurată o sîrmă de oţel şi platină şi cu două clame de metal de o formă ciudată.
  Să o pun aici, domnule? îl întrebă pe Campbell.
  Da, spuse Dorian. Şi mă tem, Francis, că te voi mai ruga să mai faci un drum. Cum îl cheamă pe cel din Richmond care aprovizionează casa din Selby cu orhidee?
  Harden, domnule.
  Da, Harden.Trebuie să te duci la Richmond imediat, să vorbeşti cu Harden personal şi să-i spui să trimită de două ori mai multe orhidee decît am comandat şi printre ele să fie doar cîteva albe. De fapt nu doresc niciuna albă. E o zi frumoasă, Francis, iar Richmond este un loc foarte frumos, altfel nu te-aş deranja.
  Niciun deranj, domnule. La ce oră să mă întorc? Dorian se uită la Campbell.
  Cît va dura experimentul, Alan? Întrebă el, cu o voce indiferentă, calmă. Prezenţa unei terţe persoane în cameră părea să-i dea un curaj extraordinar.
Campbell se încruntă şi îşi muşcă buzele.
  Va lua cam cinci ore, răspunse el.
Va fi timp suficient deci dacă te întorci la şapte şi jumătate, Francis. Sau stai, pregăteşte-mi doar hainele. Eşti liber în seara asta. Nu cinez acasă, aşa că nu voi avea nevoie de tine.
  Vă mulţumesc, domnule, spuse omul, părăsind încăperea.
  Acum, Alan, nu-i timp de pierdut. Ce grea e lada asta! O voi duce eu. Tu vei aduce celelalte lucruri. Vorbea repede, pe un ton autoritar. Campbell se simţea dominat. Părăsiră camera împreună. Cînd ajunseră pe podestul de la ultimul etaj, Dorian scoase cheia şi o răsuci în broască. Apoi se opri şi o expresie de nelinişte îi apăru în ochi. Se scutură.
  Nu cred că pot intra, Alan, murmură el.
  Nu contează. N-am nevoie de tine, spuse Campbell cu răceală.
     Dorian deschise uşa pe jumătate. În acel moment văzu faţa portretului său privind chiorîş la lumina soarelui. Pe podea, în faţa lui zăcea draperia sfîşiată. Îşi aminti că noaptea trecută uitase, pentru prima oară în viaţa lui, să ascundă pînza fatală şi era pe punctul de a se repezi înainte, cînd se trase înapoi cu un tremur de groază.
Ce era acea rouă roşie, respingătoare, care sclipea, umedă şi lucioasă, pe una dintre mîini, de parcă din pînză ieşea sînge? Ce oribilă era! Mai oribilă, i se păru o clipă, decît acel lucru tăcut despre care ştia că este întins pe masă, acel ceva a cărui umbră grotescă şi diformă aruncată pe covorul pătat îi arăta că nu se mişcase, că era încă acolo, aşa cum îl lăsase el.
Răsuflă adînc, deschise uşa ceva mai mult şi, cu ochii pe jumătate închişi şi cu capul întors în altă parte, intră repede, hotărît să nu se mai uite nici măcar o singură dată la mort. Apoi, aplecîndu-se şi ridicînd draperia de purpură şi aur, o aruncă peste tablou.
Se opri, fiindu-i teamă să se întoarcă, cu ochii fixaţi asupra complicatului model din faţa lui. Îl auzi pe Campbell aducînd lada grea, fiarele şi celelalte lucruri care-i trebuiau pentru îngrozitoarea lui lucrare. Începu să se întrebe dacă el îl cunoscuse pe Basil Hallward şi, dacă da, ce gîndiseră unul despre celălalt.
  Lasă-mă acum, rosti vocea severă din spatele lui. Se întoarse şi se grăbi să iasă, abia conştient că mortul fusese ridicat în scaun şi Campbell privea faţa galbenă care lucea. Pe cînd cobora, auzi cheia răsucindu-se în broască.
Trecuse mult de ora şapte cînd Campbell intră în bibliotecă. Era palid si total calm.
     Am făcut ce m-ai rugat să fac, murmură el. Şi acum adio. Să nu ne mai vedem niciodată.
     M-ai salvat de la distrugere, Alan. Nu pot uita asta, spuse Dorian cu simplitate.

     Imediat după ce plecă Campbell, se duse sus. Era un miros groaznic de acid nitric în cameră. Dar acel ceva care stătuse la masă dispăruse.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: