Sfinţii lui Buzzati

Sfinţii
Sfinţii au fiecare câte o căsuţă pe plajă, cu balcoane care dau înspre ocean şi oceanul acela e Dumnezeu.
Vara, când căldura e mare, plonjează în apele proaspete ca să se răcorească şi apele acelea sunt Dumnezeu.
La vestea că trebuie să sosească un alt sfânt, imediat începe construirea unei noi căsuţe alături de celelalte. Astfel că acestea ajung să alcătuiască un şir foarte lung pe ţărmul mării. Fără doar şi poate, spaţiul nu lipseşte. Iar sfântul Gancillo, cum ajunse la faţa locului, după numire, îşi găsi căsuţa pregătită, la fel ca toate celelalte, cu mobilă, lenjerie, farfurii, câteva cărţi bune şi toate cele trebuincioase. Agăţat de zid, era chiar şi un plici de muşte drăguţ, fiindcă în zonă erau destule muşte, însă nu dintre cele supărătoare.

Gancillo nu era un sfânt renumit, dusese o viaţă umilă de ţăran şi abia după moartea sa, cineva, gândindu-se mai bine, îşi dăduse seama că acel om era plin de har, care iradia în jurul său preţ de cel puţin trei-patru metri. Şi parohul, ce-i drept, fără prea mare încredere, făcuse primii paşi în procesul de beatificare. De atunci trecuseră aproape două sute de ani. Însă în sânul Bisericii, încet-încet, fără grabă, procesul mersese  înainte. Episcopii şi papii mureau unul după altul şi alţii noi erau numiţi în locul lor, dar cu toate acestea dosarul lui Gancillo trecea aproape singur de la un birou la altul, tot mai sus şi mai sus. Un suflu de har rămăsese lipit în chip misterios de hârţoagele deja decolorate şi nu era prelat care, atingându-le, să nu-l simtă. Aşa se explică de ce povestea nu a fost dată uitării. Până când, într-o dimineaţă, ima­ginea ţăranului cu o aură de raze fu ridicată la mare înălţime în catedrala San Pietro, iar de jos, Sfântul Părinte în persoană intona psalmul de mărire prin care îl sanctifica pe Gancillo.

În satul său se ţinură mari praznice, şi un expert în istoria locului crezu că a descoperit casa în care Gancillo se născuse, trăise şi murise, casă ce fu transformată într-un fel de muzeu rustic. Dar, cum nimeni nu-şi mai amintea de el, iar rudele toate i se stinseseră, popularitatea proas­pătului sfânt nu ţinu decât puţine zile. Din vremuri străvechi, în acel sat era preamărit ca protector un alt sfânt, Marcolino, căruia veneau să-i sărute statuia, cu aparente puteri taumaturgice, pelerini din cele mai îndepărtate meleaguri. Lângă somptuoasa capelă a sfântului Marcolino,  înţesată  de  oferte  votive  şi  de lumânări, fu construit noul altar al lui Gancillo. Dar cine să-l ia în seamă? Cine să îngenuncheze să se roage? Era o figură atât de ştearsă, după două sute de ani! Nu avea nimic care să înflă­căreze imaginaţia.
Totuşi, Gancillo, care în veci nu s-ar fi aşteptat la atâta cinste, se instală în căsuţa lui şi, aşezat la soare, pe balcon, contemplă cuprins de fericire oceanul, cu suflul său calm şi puternic.
Numai că a doua zi, trezindu-se dis-de-dimineaţă, văzu sosind pe bicicletă un poştaş în uniformă, care lăsă în căsuţa vecină un pachet mare; apoi trecu pe la căsuţa alăturată, ca să lase un alt pachet; şi tot aşa, merse pe la toate căsuţele, până când Gancillo îl pierdu din vedere; lui, însă, nu-i dăduse nimic.
Cum povestea se repetă în zilele următoare, Gancillo, curios, îi făcu semn poştaşului să se apropie şi îl întrebă:
— Nu te supăra, ce le aduci în fiecare dimineaţă tuturor tovarăşilor mei, iar mie nu-mi aduci?
— Scrisorile, răspunse celălalt scoţându-şi res­pectuos chipiul, iar eu sunt poştaşul.
— Ce scrisori ? Cine le trimite ?
Poştaşul surâse şi făcu un gest ca pentru a-i arăta pe cei de dincolo, pe cei de jos, de pe lumea cealaltă.
— A, petiţii? întrebă sfântul Gancillo, care înce­pea să priceapă.
— Da, petiţii, rugăminţi, cereri de tot soiul, spuse poştaşul pe un ton indiferent, de parcă ar fi fost vorba de nişte nerozii, ca să nu-l supere pe noul sfânt.
— Şi vin aşa de multe în fiecare zi? Poştaşul ar fi vrut să spună că, dimpotrivă, se aflau într-un sezon mort şi că în zilele de vârf ajungeau să fie de zece, de douăzeci de ori pe atâtea. Dar, gândindu-se că Gancillo se va simţi prost, se eschivă şi zise doar:
— Mde, depinde.
Şi apoi găsi un pretext ca s-o şteargă.
Adevărul este că sfântului Gancillo nu i se adresa nimeni, niciodată. Ca şi cum nici măcar n-ar fi existat. Nicio scrisoare, niciun bilet, nici măcar o carte poştală. Şi el, văzând în fiecare dimineaţă toate plicurile primite de tovarăşii săi, nu că ar fi fost invidios, pentru că era incapabil de sentimente rele, dar se simţea prost. Aproape că avea remuşcari că stătea acolo fără să facă nimic, pe când ceilalţi se ocupau de o seamă de probleme; într-un cuvânt, avea senzaţia că mănâncă pâinea sfinţilor degeaba (era o pâine deosebită, ceva mai bună decât a preafericiţilor de rând).
Frământarea asta îl făcu într-o zi să iscodească în jurul uneia dintre căsuţele învecinate, de unde se auzea un ţăcănit curios.
— Dar te rog, dragul meu, intră, fotoliul acela e destul de comod. Scuză-mă, doar cât să sfârşesc o trebuşoară, apoi vin la tine, îi spuse amabil colegul.
Se duse apoi în camera de alături, unde, cu o viteză uluitoare, îi dictă unui stenograf o duzină de scrisori şi câteva sarcini de serviciu, pe care secretarul se grăbi să le bată la maşină. După care se întoarse la Gancillo:
— Ei, dragul meu, fără puţină organizare ar fi o treabă încurcată, cu toate scrisorile care sosesc. Dacă vii dincolo, îţi arăt noul meu fişier electronic, cu fişe perforate.
În fine, se arătă foarte binevoitor. Numai de fişe perforate nu avea nevoie Gancillo, care se întoarse la căsuţa sa cam abătut. Şi se gândea: „Se poate să nu aibă nimeni nevoie de mine? Sigur aş putea să mă fac util. Dacă aş face, de pildă, o mică minune, ca să atrag atenţia?”
Zis şi făcut, îi veni ideea să facă să se rotească ochii portretului său, în bisericuţa din sat. În faţa altarului său nu era niciodată nimeni, dar din întâmplare trecu pe-acolo Memo Tancia, prostul satului, care văzu cum portretul îşi mişca ochii şi începu să strige că-i o minune.
În acelaşi timp, cu viteza fulgerătoare pe care le-o îngăduia poziţia lor socială, doi-trei sfinţi veniră la Gancillo şi, cu mare blândeţe, îi dădură de înţeles că era mai bine să înceteze: nu că ar fi fost ceva rău, dar minunile de felul acela, din cauza unei oarecare frivolităţi, nu erau foarte bine văzute în alto loco. O spuneau fără umbră de rău­tate, însă e posibil să-i fi mirat acel ultim-venit care înfăptuia, nitam-nisam, cu mare dezinvol­tură, minuni pentru care ei treceau prin cazne nenumărate.
Sfântul Gancillo, fireşte, încetă, şi jos în sat oamenii ce dăduseră fuga la ţipetele prostovanului examinară îndelung portretul, fără să remarce nimic neobişnuit. Drept care plecară dezamăgiţi, şi puţin lipsi ca Memo Tancia să încaseze nişte pari pe spinare.
Atunci Gancillo se gândi să atragă atenţia oamenilor asupra sa printr-o minune mai mică şi mai poetică. Făcu să înflorească un trandafir superb în piatra vechiului său mormânt, care fusese restaurat cu ocazia beatificării, dar acum căzuse din nou în paragină. Însă destinul nu voia ca el să se facă înţeles. Îngrijitorul cimitirului, văzând mormântul, se grăbi să se ducă la gropar şi să-l scuture:
— Măcar de mormântul sfântului Gancillo ai putea să te îngrijeşti, nu ? E o ruşine, putoare ce eşti! Acum am trecut pe-acolo şi l-am văzut năpădit de buruieni.
Şi groparul se grăbi să smulgă tulpina firavă de trandafir.
Ca să fie sigur de reuşită, Gancillo apelă atunci la cea mai tradiţională minune. Şi, primului orb care trecu prin faţa altarului său, îi redădu pe loc vederea.
Nici de data asta lucrurile nu merseră bine. Fiindcă nimănui nu-i dădu prin minte că minunea i se datora lui Gancillo, şi toţi i-o atribuiră sfântului Marcolino, al cărui altar se afla chiar alături. Aşa de mare le-a fost înflăcărarea, încât luară pe umeri statuia lui Marcolino, care cân­tărea vreo două chintale, şi o purtară pe străzile satului într-o procesiune însoţită de dangătul clopotelor. Iar altarul sfântului Gancillo rămase mai uitat şi mai părăsit ca niciodată.
Atunci Gancillo îşi spuse: mai bine mă resemnez, se vede treaba că nimeni nu vrea să-şi amintească de mine. Şi se aşeză pe balcon să privească oceanul, iar asta era, la urma urmei, o mare mângâiere pentru el.
Stătea acolo şi contempla valurile, când auzi pe cineva bătând la uşă. Toc, toc. Merse să des­chidă. Era Marcolino în persoană, care voia să se dezvinovăţească.
Marcolino era un bărbat impunător, vesel şi plin de viaţă:
— Ce să facem, dragul meu Gancillo? Eu n-am chiar nici o vină. Ştii, am venit fiindcă n-aş vrea să crezi cumva…
— Nici vorbă! zise Gancillo, consolat de vizită, râzând la rându-i.
— Vezi, mai spuse Marcolino, eu sunt un derbedeu, şi totuşi mă asaltează de dimineaţă până seara. Tu eşti mult mai sfânt decât mine, şi totuşi toţi te neglijează. Trebuie să avem răbdare, frate, cu lumea asta mârşavă; şi îi dădea palme prieteneşti pe spate lui Gancillo.
— Dar de ce nu intri? în curând se lasă întu­nericul şi răcoarea, putem să facem focul, hai, rămâi la cină.
— Cu plăcere,  cu mare  plăcere,  răspunse Marcolino.
Intrară, sparseră câteva lemne şi aprinseră focul, cu greutate, ce-i drept, fiindcă lemnele erau încă umede. Dar tot suflând şi suflând, până la urmă se aprinse o flacără frumuşică. Atunci Gancillo puse pe foc oala cu apă pentru supă şi, aşteptând să fiarbă, se aşezară amândoi pe băncuţă, încălzindu-şi genunchii şi stând de vorbă prieteneşte. Din coş începu să iasă un fir de fum subţire şi chiar şi fumul acela era Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: