Aventurile lui Tom Sawyer (13)

           Acum Tom se hotărâse definitiv. Era abătut şi deznădăjduit din cale afară. Îşi spunea că e un băiat părăsit şi fără de prieteni, că nimeni nu-l iubea. S-or căi poate, când or auzi la ce-l împinseseră. El unul încercase să fie băiat de treabă, să meargă pe calea cea bună, dar cei din jur mereu i se puseseră de-a curmezişul. Bine! Dacă voiau cu tot dinadinsul să scape de el, fie şi-aşa!… Tot pe el or să-l scoată vinovat de urmări şi n-aveau decât. Nici nu se putea altminteri. El, sărmanul, singur pe lume, ce drept avea să se plângă? Da, da, până la urmă îl siliseră să facă pasul ăsta şi al lor va fi vina dacă de aci înainte va duce o viaţă plină de nelegiuri. Altă cale nu-i rămânea. Tot vorbindu-şi aşa, coborâse mult la vale pe Drumul Poienii şi auzea slab, din depărtare sunetul clopoţelului care vestea şcolarilor începerea lecţiilor. Îl podidiră lacrimile la gândul că în veci n-avea să mai audă acest sunet prietenos, atât de binecunoscut urechii sale. Era cumplit, dar n-avea încotro. De vreme ce-l alungau în lumea rece şi haină, el nu putea decât să se supună, dar îi ierta pe toţi. Aci, sughiţurile de plâns se înteţiră.

           Tocmai atunci îi ieşi în cale bunului său amic, Joe Harper, cel mai apropiat tovarăş de şcoală şi băiatul de care îl lega prin jurământul o prietenie veşnică. Joe avea căutătura aspră şi se vedea cât de colo că în sinea lui urzea un plan mare şi sumbru. De bună seamă se întâlniseră aici două inimi într-un gând. Ştergându-şi ochii cu mâneca, Tom începu să îngaime, bocind, că el se hotărâse să scape de asuprirea şi lipsa de înţelegere de acasă, să-şi ia lumea în cap şi să nu se mai întoarcă în vecii vecilor, exprimându-şi în cele din urmă nădejdea că Joe nu-l va da uitării.
Dar numaidecât îşi dădu seama că şi Joe avea de gând să-l roage acelaşi lucru: că de aceea pornise pe urmele lui. Îl bătuse maică-sa pentru că mâncase, cică, nişte smântână din care el nici nu gustase; habar n-avea de smântâna aia. De bună seamă că maică-sa se săturase de el şi-acum voia să-l silească să plece-n lume. Dacă aşa îi era voia, ce putea face el, decât să se supună?! Spera că ea va fi fericită şi că nu se va căi niciodată de a-şi fi alungat sărmanul băiat în lumea haină, să pătimească şi să moară printre străini.
Cum umblau aşa, împreună, amărâţi, cei doi băieţi reînnoiră legământul să se ajute întotdeauna şi fraţi să-şi fie nedespărţiţi până ce moartea avea să le închidă ochii, izbăvindu-i de toate. După asta începură să ticluiască la planuri. Joe înclina să se facă sihastru, să-şi ţină zilele cu pâine uscată, departe, în vreo peşteră, şi să moară cândva de frig, mizerie şi inimă rea. După ce-l ascultă însă pe Tom, recunoscu că sunt într-adevăr câteva avantaje serioase în viaţa de tâlhar şi consimţi să se facă pirat.
Vreo cinci kilometri mai la vale de St. Petersburg, într-un loc unde fluviul Mississippi n-avea nici doi kilometri lăţime, se afla o insulă lungă şi îngustă, împădurită, în capul căreia era un banc de nisip, cu apa mică. Insula aceasta era un loc de întâlnire foarte potrivit. Era nelocuită şi aşezată departe, către malul celălalt, în drep­tul unei păduri dese, aproape pustii. Aşadar, insula Jackson fu aleasă ca sălaş. Pe cine anume aveau să jefuiască nu s-au gândit o clipă. S-au dus să-l caute pe Huckleberry Finn, care li s-a alăturat fără zăbavă, căci lui orice carieră îi era totuna; n-avea nici o predilecţie. Apoi se despărţiră, cu gândul să se reîntâlnească într-un loc singuratic pe malul apei, la vreo trei kilometri mai sus de târg, la ceasul preferat, care era miezul nopţii. Ştiau acolo o plută mică din buşteni pe care aveau de gând s-o captureze. Urma s-aducă fiecare undiţe şi cârlige şi orice provizii ce le puteau fura cât mai pe ascuns şi misterios, cum se cuvine unor nelegiuiţi. Nici nu se sfârşise după-amiaza, şi toţi trei avuseseră grijă să răspândească ştirea că în curând, „o s-audă târgul ceva!” Cei cărora li se dăduse a înţelege pe departe că se va întâmpla ceva nemaipomenit, fuseseră preveniţi să nu sufle o vorbă şi s-aştepte.
Pe la miezul nopţii, Tom sosi cu o bucată de şuncă fiartă şi cu alte câteva mărunţişuri, şi se opri într-un desiş de lăstari, la marginea unei râpe care domina locul de întâlnire. Cerul era înstelat şi peste tot domnea o tăcere adâncă. Fluviul, ca un şarpe uriaş, dormea liniştit. Tom ciuli urechea câtăva vreme, dar niciun sunet nu tulbură tăcerea. Atunci fluieră încet şi limpede. De sub râpă veni răspuns. Tom mai fluieră de două ori; i se răspunse în acelaşi fel. Apoi un glas rosti cu fereală:
  Cine-i acolo ?
  Tom Sawyer, Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase. Voi cine sunteţi?
  Huck Finn, Mână Însângeratăşi Joe Harper, Spaima Mărilor.
Tom spicuise aceste nume din cărţile lui preferate.
Bine. Parola!
Şi atunci, în tăcerea neagră a nopţii, acelaşi cuvânt fioros se înălţă din două guri deodată, în şoaptă aspră:
  Sânge!
Apoi Tom zvârli şunca peste marginea râpei şi se lăsă şi el după ea, zgâriindu-se puţin în această strădanie şi sfâşiindu-şi straiele. De-a lungul malului se deschidea o cărare uşoară, lină, pe sub râpă, dar era lipsită de greutăţile şi primejdiile atât de preţuite de un pirat.
Spaima Mărilor adusese o halcă de slănină şi se istovise cărând-o până aci. Finn, Mână Însângerată, furase o tigaie şi o mulţime de frunze de tutun, pe jumătate uscate şi mai adusese şi câţiva coceni de porumb, ca să facă lulele. Dar niciunul din piraţi nu fuma, nici nu “mesteca” tutun, afară de el. Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase era de părere că nu se poate începe nimic până nu aveau foc. Era un gând înţelept, chibriturile fiind pe atunci aproape necunoscute prin meleagurile acelea.
Deodată văzură un foc fumegând pe o plută mare, cam la o sută de metri mai la vale; se furişară până acolo, să fure un tăciune aprins, prilej să ia parte la o aventură grozavă. Din când în când se opreau brusc, sâsâind cu degetul pe buze, înaintau prudent, cu mâinile pe mânerele unor pumnale închipuite şi porunceau în şoaptă înfricoşătoare să se „împlânte tăişul până-n prăsele” „vrăjmaşului”, dacă clinteşte cumva, căci „numai morţii tac”. Ştiau prea bine că plutaşii erau plecaţi cu toţii în târg şi stăteau la taifas prin dughene, sau la câte un păhărel, dar asta nu era o scuză pentru a nu respecta regulile pirateriei.
Apoi o luară numaidecât în larg. Tom la comandă, Huck la rama din urmă şi Joe la cea dinainte. Tom sta în picioare în mijlocul plutei, încruntat, cu braţele încrucişate, şi dădea comenzile în şoaptă gravă:
  Cârmiţi şi aduceţi-o în vânt!
  S-a-nţeles, căpitane!
  Drept, dre-e-e-pt!
  E drept, căpitane!
  Lăsaţi să mai meargă un cart!
  S-a făcut, căpitane!
Cum băieţii îndreptau întruna pluta spre mijlocul apei, nimeni nu se îndoia că aceste comenzi erau date de formă şi nu aveau pretenţia să însemne ceva.
  Ce pânze avem întinse?
  Velele mari, gabierii şi focurile, căpitane!
  Ridicaţi rândunicile! Întindeţi-o sus, neisprăviţilor! La catargul din prova! Hai, iute, acum să vă văd!
  Da, da, căpitane!
   Scoborâţi zburătorii! La scote şi la braţe! Acum, băieţi!
  S-a-nţeles, căpitane!
Cârma sub vânt, toată la babord! Atenţiune, o îndreptaţi când va veni la drum! Babord, babord! Acum, băieţi, să vă văd, cu putere! Dre-e-ept!
  E drept, căpitane!
Pluta trecuse dincolo de mijlocul râului. Băieţii îi puseseră capul drept în firul apei şi, încetând lopătatul, gustară un pic de răgaz. Apele erau scăzute, astfel încât curentul n-avea o iuţeală mai mare de patru-cinci kilometri la oră. În următoarele trei sferturi de oră, rar se mai auzi câte o vorbă. Iată că pluta trecea acum prin faţa târgului îndepărtat. Doar sclipirile a două-trei luminiţe îi arătau aşezarea. Dincolo de întinderea nelămurită şi vastă a şuvoiului împodobit cu nestematele stelelor, târgul dormea neştiutor de fapta senzaţională care se petrecea la câţiva kilometri de el. Răzbunătorul Negru sta liniştit cu braţele încrucişate, „aruncând o ultimă privire” spre locul fostelor sale bucurii şi recentelor sale suferinţe şi dorind ca „ea” să-l poată vedea acum, pe puntea unei nave ce plutea pe valurile mării dezlănţuite, înfruntând primejdia şi moartea cu inima neînfricată şi mergând spre pieire cu un zâmbet amar pe buze. Era un fleac pentru imaginaţia lui să mute insula Jackson dincolo de orizontul târguşorului, aşa încât aruncă „ultimele priviri”. Aruncau cu toţii priviri atât de lungi încât mai-mai să-i abată curentul din direcţia insulei. Şi-au dat seama însă la timp de primejdie şi au cârmit, reuşind astfel s-o evite. Cam pe la ceasurile două dimineaţa, pluta atinsese pământul, bancul de nisip ce se găsea la vreo două sute de metri mai sus de capul insulei. Băieţii trecură în picioare prin apa mică a bancului, spre insulă, şi înapoi, până sfârşiră de cărat pe uscat toată încărcătura lor. Parte din echipamentul plutei consta dintr-o prelată veche, pe care o întinseseră în chip de cort într-un colţ al zăvoiului, să-şi adăpostească proviziile, urmând ca ei să doarmă, pe vreme frumoasă, sub cerul liber, cum le şade bine unor piraţi.
La adăpostul unui buştean mare, aţâţară un foc în adâncul întunecos al pădurii; prăjiră apoi pentru cină nişte slănină la tigaie şi dădură gata jumătate din provizia de turtă de mălai. Li se părea o petrecere straşnică să se ospăteze astfel, în deplină libertate, în pădurea virgină a unei insule neumblate, departe de hărţuielile lumii, şi se hotărâră să nu se mai întoarcă niciodată printre oamenii civilizaţi. Flăcările focului le luminau feţele şi aruncau reflexe roşietice pe trunchiurile copacilor care alcătuiau coloanele templului lor din pădure, pe frunzişul lucios şi pe iedera ce unduia în ghirlande. După ce au dat gata cea din urmă felie de slănină rumenită şi au înghiţit şi ultima fărâmă de turtă de mălai, s-au tolănit pe iarbă, cuprinşi de o adâncă mulţumire. Ar fi putut găsi un loc mai răcoros, dar nu se îndurau să se lipsească de tabloul atât de romantic al focului de tabără.
  Nu-i aşa că-i frumos? zise Joe.
  Pă cinste — răspunse Tom.
  Ce-ar zice băieţii dacă ne-ar vedea?
  Ce-ar zice? Ar da orice să fie şi ei aici, tu ce crezi, Hucky?
Aşa zic şi io—fu de părere Huckleberry. În tot cazu’, mie-mi place. Mai bine ca aşa nici că se poate! Io, ştiţi, de obicei, nu prea mănânc pe săturate, şi unde mai pui că aci nu poate să vie nimeni să te-nhaţe şi să te ia la bătaie.
  Aşa viaţă zic şi eu—spuse Tom. Mai întâi că nu eşti silit să te scoli cu noaptea-n cap, să te duci la şcoală, să te speli şi toate astea, care de care mai plicticoase şi neroade. Vezi, Joe, că un pirat n-are nicio treabă când e pe uscat, pe când un pustnic trebuie să se tot roage, şi apoi n-are niciun fel de distracţie, orice-ai zice, aşa, singur cuc.
Da, ai dreptate, asta aşa e—încuviinţă Joe—da’ vezi că nu prea mă gândisem eu mult la treaba asta. Da acum, când ştiu cum e, îmi pare bine că m-am făcut pirat.
  Vezi tu—urmă Tom—în zilele noastre lumea nu prea se mai dă în vânt după pustnici, ca-n vremurile de demult, da’ piratu’ e totdeauna respectat. Şi-apoi un pustnic, vrea, nu vrea, trebuie să doarmă pe locul ăl mai tare pe care-l găseşte, trebuie să poarte straie de sac, şi să-şi puie cenuşă-n cap, şi să stea afară în ploaie, şi…
  Da’ de ce trebuie să poarte straie de sac şi să-şi puie cenuşă-n cap? întrebă Huck.
  Habar n-am. Da’ aşa trebuie. Aşa fac pustnicii totdeauna. Dacă te faci pustnic, musai să faci aşa.
  Să fiu al dracului dac-aş face io aşa-spuse Huck.
  Păi, da’ cum, ce-ai face?
  Habar n-am. Da’ atâta ştiu, că n-aş face de-alde astea.
  Ei, şi tu, Huck! N-auzi că-i musai? Cum ai face altminteri?
  Ei, uite-aşa, n-aş răbda. Aş fugi.
  Ai fugi! Bravo ţie, halal pustnic! Te-ar arăta lumea cu deştiu’.
Mână Însângerată nu răspunse, având o îndeletnicire de mai mare folos. Isprăvise de scobit un cocean de porumb şi îi potrivea o coadă dintr-o tulpină de buruiană. Îndesă tutun în scobitură, apăsă înăuntru un cărbune aprins şi slobozi pe nas un nor de fum îmbălsămat. Era în al noulea cer. Ceilalţi piraţi îl invidiau pentru acest nărav ispititor şi hotărâră pe tăcute să-l deprindă şi ei cât de curând. După un răstimp, Hucky vorbi:
  Da’ piraţii cam ce fac?
Tom îi răspunse:
A, piraţii numa-ntr-o petrecere o duc, capturează corăbii şi le dau foc, iau banii şi-i îngroapă în locuri groaznice, în insula lor, unde sunt stafii şi alte de-alea de le păzesc, omoară oamenii de pe vase, îi pun să sară-n mare cu ochii legaţi.
   Şi pe femei le duc pe insulă-spuse Joe-pe femei nu le omoară.
  Nu încuviinţă Tom- pe femei nu le omoară, sunt prea mărinimoşi ca să facă una ca asta. Şi apoi femeile-s totdeauna frumoase.
  Şi să vezi ce mai straie poartă. Numa’ aur şi argint şi brelante—adăugă Joe, înfierbântându-se.
  Cine? întrebă Huck.
  Ei cine? Piraţii!
Huck îşi cercetă pe rând zdrenţele, cu luare-aminte şi deznădejde.
Mi se pare că-n ţoalele mele nu prea am io mutră de pirat—rosti el, cu durere în glas-da’ altele n-am!
Ceilalţi băieţi îi spuseră însă că îmbrăcămintea frumoasă are să vină destul de curând, după ce-şi vor începe pirateria. Îi deteră a înţelege că bietele sale zdrenţe erau destul de bune pentru început, deşi piraţii bogaţi îşi începeau de obicei cariera cu o garderobă potrivită.
Treptat, convorbirea se stinse şi somnul prinse a se furişa printre genele micilor fugari.
Mână însângerată lăsă să-i scape luleaua şi căzu într-un somn adânc, cu inima împăcată şi trupul trudit. Spaima Mărilorşi Răzbunătorul Negru al Mărilor Vijelioase au adormit ceva mai greu. Şi-au spus rugăciunile în gând şi culcaţi, de vreme ce nu era nimeni care să-i silească să îngenuncheze şi să se roage tare. De fapt, ar fi avut chef să nu le spună deloc, dar se temeau să meargă chiar atât de departe, ca nu cumva să se abată asupră-le un trăsnet din cer senin. Apoi au lunecat până la hotarul somnului şi-au zăbovit acolo, căci între timp se înfiinţase un oaspe nepoftit, care nu se lăsa alungat. Era conştiinţa. Mai întâi au simţit o teamă nelămurită că făcuseră rău fugind, apoi şi-au amintit de carnea furată, şi abia atunci a început chinul adevărat. Au încercat să-l înlăture, amintind conştiinţei lor de câte şi de câte ori nu şterpeliseră zaharicale şi mere, dar conştiinţa nu se lăsa înduplecată cu asemenea şubrede argumente.
Până la urmă, vrând-nevrând, au rămas la părerea că era furtişag nevinovat să-ţi iei singur din cămară dulciuri, însă hoţie în toată regula să iei slănină şi şuncă şi alte asemenea provizii; de altfel era şi în Biblie o poruncă ce oprea astfel de fapte. Aşa încât au luat în sufletul lor hotărârea că atâta vreme cât se vor ţine de meseria de pirat, să n-o mai spurce cu păcatul hoţiei. După asta, conştiinţa le-a îngăduit un răgaz şi aceşti piraţi plini de ciudate contraziceri s-au cufundat într-un somn adânc şi liniştit.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: