Aventurile lui Tom Sawyer(6)

Capitolul VI
Luni dimineaţa, Tom Sawyer se trezi amărât. Aşa era el întotdeauna luni dimineaţa – altă săptămână de şcoală. De obicei, Tom începea ziua asta gândindu-se că mai bine n-ar mai fi fost sărbătoare; după joacă şi libertate, tare greu îi venea să intre iar în robie şi lanţuri.
Culcat în pat, Tom cugeta, Îşi spunea că ar fi bine dacă s-ar îmbolnăvi. Atunci ar putea să lipsească de la şcoală. Iată o posibilitate! Începu să privească chestiunea mai de aproape. Nu-l durea nimic. Se cercetă din nou. De data asta i se păru că simte un fel de crampe la stomac. Îşi puse toate nădejdile în ele. Curând îl mai lăsară şi după câtva timp nu mai simţi nimic. Tom continuă să mediteze. Ia stai! I se clătina un dinte de sus. Ce noroc! Tocmai când se pregătea să se tânguie, îşi dădu seama că dacă vine cu o asemenea chestie, mătuşa o să-i scoată dintele şi asta o să-l doară. De aceea se hotărî să nu sufle o vorbă despre dinte deocamdată, şi să caute altceva. Câtăva vreme nu se ivi nimic, apoi îşi aduse aminte că-l auzise pe doctor vorbind de o anumită boală, care-l făcea pe pacient să zacă vreo două-trei săptămâni şi-l ameninţa cu pierderea unui deget. Aşa că scoase repede de sub cearceaf degetul cu buba şi-l cercetă atent. Buclucul era că nu cunoştea simptomele bolii. Totuşi, i se păru că ar merita să încerce, aşa că se porni să geamă din răsputeri.
         
            Dar Sid dormea înainte, dus.
Tom gemu mai tare. Acum parcă-parcă începuse să-l doară piciorul.
Dar Sid, nimic.
Între timp Tom obosise de-a binelea gemând. Se odihni puţin, apoi, cu puteri reînnoite, scoase un şir de gemete, care de care mai sfâşietoare.
Sid sforăia înainte.
Tom nu mai ştia ce să facă. Strigă: „Sid! Sid!” şi începu să-l zgâlţâie. Procedeul începea să-şi facă efectul şi Tom se porni iar pe gemut. Sid căscă, se întinse, se ridică într-un cot şi se holbă la Tom.
Tom îi dădea înainte cu gemutul. Sid zise:
– Tom! N-auzi, Tom!
Niciun răspuns.
Măi, Tom! Tom! Ce ai, Tom! îl zgâlţâia şi-i privea faţa cu teamă.
Au, au, Sid. Nu mă zgudui—începu să se vaite Tom.
Dar ce-i…ce-i cu tine? Ce ai? Mă duc s-o chem pe tuşica.
Nu, lasă…Poate-mi trece… Nu chema pe nimeni.
 Ba o chem…cum să n-o chem? Nu mai geme aşa, Tom, mă sperii. De când ţi-e rău?
 Nici nu mai ştiu de câte ceasuri. Aoleo! Nu mă zgudui aşa, Sid! Mor!
 Tom, de ce nu m-ai deşteptat mai de mult? Ah, Tom, încetează odată! Tremură carnea pe mine, când te aud gemând aşa. Tom, ce ai?
 Te iert pentru toate, Sid. (Geamăt.) Pentru toate câte mi le-ai făcut până acum. Când o să mă prăpădesc…
 Vai, Tom, nu cumva eşti pe moarte? Nu, Tom. Te rog, nu muri. Poate că…
 Îi iert pe toţi, Sid. (Geamăt.) Aşa să le spui, Sid. Şi, auzi tu, Sid, cerceveaua mea şi pisoiul meu chior să le dai fetei care a venit zilele astea în oraş şi să-i spui…
Dar Sid, înşfăcându-şi haina, o şi zbughise. Tom suferea acum cu adevărat, atât de bine îi lucra imaginaţia, şi gemetele pe care le scotea sunau foarte firesc.
Sid dădu fuga jos.
Tuşă Polly, vino repede! Moare Tom!
Moare!?!
Da, tuşică. Hai, nu mai sta, vino iute!
Ce gogoşi îndrugi acolo? Nu te cred.
Cu toate astea, o luă la goană pe scări, cu Sid şi Mary în urma ei. Pălise de spaimă şi-i tremurau buzele. Când ajunse lângă pat abia mai sufla:
Tom, băiete! Tom, ce e cu tine?
Aoleou, mătuşică, nu mai pot.
Ce ai, spune mai repede, ce-ai păţit, băiatule?
 Ah, mătuşică, buba de la picior a dat în cangrenă!
Mătuşica se prăbuşi pe un scaun, şi râse puţin, plânse puţin, apoi râse şi plânse deodată. După asta, putu în sfârşit să rostească:
Tom, ce spaimă am tras! Acu’ fă bine, te rog, şi isprăveşte cu prostiile. Dă-te jos din pat.
Gemetele încetară, durerea pieri din deget.
Băiatul, prins cu ocaua mică, se simţea cam stânjenit.
Tuşă Polly, zău, na, dacă nu credeam c-a dat în cangrenă… mă durea aşa rău, c-am uitat şi de dinte.
  Nu mai spune! Acu’ ţi-ai adus aminte şi de dinte! Ce-i cu dintele?
  Am un dinte care se clatină, şi mă doare de nu mai pot.
  Haide, haide, lasă, nu mai geme. Deschide gura. Da, ai un dinte care se clatină, da’ nu mori tu din asta Mary, adu-mi te rog un fir de mătase şi un tăciune aprins de la bucătărie.
Tom spuse:
Au, te rog. mătuşica, nu mi-l scoate, că nu mă mai doare. Să nu mă mişc de-aci dacă nu spun drept. Te rog, mătuşică, nu mi-l scoate. Nici nu mă gândesc să lipsesc de la şcoală.
Da? Ce spui, băieţele? Va să zică de asta ai făcut atâta tămbălău, ca să lipseşti de la şcoală şi să te duci la pescuit? Tom, Tom, cât te iubesc eu, şi tu nu ştii ce să mai scorneşti ca să-mi amărăşti inima cu ticăloşiile tale!
Între timp uneltele dentare erau gata. Dintr-un capăt al firului de mătase, bătrânica făcu un laţ, pe care-l prinse de dintele lui Tom, iar celălalt capăt îl legă de tăblia patului. După aceea luă tăciunele aprins şi odată se repezi cu el spre Tom, mai-mai să-i atingă faţa. Dintele atârna acum, legănându-se de tăblia patului.
Dar orice suferinţă îşi are răsplata. Când se îndreptă Tom spre şcoală, după ce îmbucase ceva la repezeală, se văzu invidiat de toţi băieţii pe care-i întâlnea în drum, pentru că golul din falca de sus îi îngăduia să scuipe într-un fel nou, nemaipomenit. Strânse în jurul lui o droaie de flăcăi pe care-i interesa demonstraţia. Unul care se tăiase la deget, şi fusese până atunci centrul de admiraţie al tuturor, văzu deodată că se face gol în juru-i şi că-i apune faima. Mâhnit, spuse cu fals dispreţ că nu era nici o scofală să scuipi ca Tom Sawyer, dar când alt băiat îi răspunse: “Încearcă şi tu, dacă poţi!”, se depărtă, ca un erou căzut în dizgraţie.
În curând Tom dădu peste tânărul paria al târgului, Huckleberry Finn, fiul beţivanului. Huckleberry era urât şi temut de toate mamele din târg, pentru că era leneş, nu ţinea seamă de nicio îngrădire, avea purtări de rând—într-un cuvânt, era, după cum ziceau ele, un derbedeu.
Mamele nu-l puteau suferi pentru că toate odraslele lor îl admirau, simţindu-se minunat în tovărăşia lui interzisă şi dorind din suflet să îndrăznească a se purta ca el. Tom, ca toţi băieţii cumsecade, îl invidia pe Huckleberry pentru situaţia lui ademenitoare de surghiunit al societăţii şi avea poruncă severă să nu se joace cu el. Din care pricină se juca cu el ori de câte ori i se ivea prilejul. Huckleberry purta totdeauna haine vechi, de căpătat, dar pe el vechiturile dobândeau viaţă veşnică. Zdrenţele îi fluturau în jur ca o aureolă, pălăria lui era o vastă ruină, ca un creştet imens care se desprindea de margine şi sălta în timpul mersului; haina, când avea haină, îi atârna până la călcâie, nasturii din spate îi veneau cam îndărătul genunchilor. O singură bretea îi ţinea nădragii cu marginile ferfeneţite pe care îi târa prin toate noroaiele, când nu şi-i sufleca; fundul lor era un fel de sac larg umplut cu aer.
Huckleberry făcea tot ce-i plăcea. De era vreme frumoasă, dormea pe treptele caselor, de ploua sau ningea, se muta cu domiciliul în vreun butoi gol. Nu era silit să meargă la şcoală sau la biserică, n-avea stăpân, nu trebuia să asculte de nimeni, putea să meargă la pescuit sau la scăldat când îi poftea inima şi oriunde avea chef şi să zăbovească cît voia. Nimeni nu-l oprea să se ia la bătaie. Putea să se culce seara cât de târziu. Primăvara era cel dintâi băiat care umbla desculţ şi toamna ultimul care se încălţa. Nu era niciodată silit să se spele sau să îmbrace haine curate, ştia să înjure de minune, cu alte cuvinte băiatul ăsta avea tot ce poate să facă viaţa plăcută. Aşa gândea orice băiat „cumsecade” din St. Petersburg, sâcâit şi ţinut în frâu de părinţi. Tom îl strigă de departe pe romanticul surghiunit:
 Noroc, Huckleberry!
 Noroc, bă, şi să creşti mare!
Ce-ai acolo?
O pisică moartă!
Ia s-o văz şi io. Aoleo, e ţeapănă, mă Huck. De unde-o ai?
Am cumpărat-o de la unu…
Ce-ai dat pe ea?
Un bilet albastru şi-o băşica de porc şterpelită de la abator.
Dar cum te-ai învârtit de biletu-albastru?
 L-am cumpărat de la Ben Rogers acu’ două săptămâni, p-un băţ de cerc.
Şi la ce-s bune pisicile moarte, Huck?
Cum la ce-s bune? Vindecă de negi.
Zău? Ţi, ţi, ţi!… Ei, dar eu ştiu ceva mai bun.
Fugi d-acolo! Ce?
Păi… apă stătută…
Apă stătută? Aiurea! Nu face-o para chioară.
De unde ştii tu? Ai încercat v-odată?
Io, nu. Dar a-ncercat Bob Tanner.
Cin’ ţi-a spus ?
 Ei, i-a spus el lui Jeff Thatcher, şi Jeff i-a spus lu’ Johnny Baker, şi Johnny lu’ Jim Hollis, şi Jim lu’ Ben Rogers, şi Ben la un negru şi negru’ mi-a spus mie. Asta e!
Ei şi? Fac prinsoare c-au minţit toţi. Poate negrul nu, că pe el nu-l cunosc. Gogoşi! Ia spune, Huck, cum a făcut Tanner?
 Păi a luat şi-a băgat mâna într-o scorbură cu apă de ploaie.
Ziua?
Păi dar!
Cu faţa la buturugă?
Îhî… adică aşa cred.
Dar a zis ceva?
  Io cred că n-a zis, dar nu ştiu.
Aha!… Păi cum o să vindece negii cu apă stătută, dacă-i tâmpit! Nu merge aşa! Trebuie să te duci singur până-n mijlocul pădurii, unde ştii că o scorbură cu apă stătută şi, taman la miezul nopţii, te razimi cu spatele de buturugă, vâri mâna-n scorbură şi zici:
Bob, bob de mei,
Ia negii mei,
Du-i pe pustie,
La mine să nu mai vie.
P-ormă faci repede un’şpe paşi înainte, cu ochii închişi, şi dai roată buturugii de trei ori, şi după aia te duci acasă şi nu mai zici nici pîs. Că dacă vorbeşti cu careva, gata, nu prinde descântecu’.
De, o fi, da’ Bob Tanner n-a făcut aşa.
Cred şi eu, d-aia are ăi mai mulţi negi din tot târgul. Şi-ţi spun eu că n-ar mai avea nici un neg pe el dac-ar fi ştiut cum să descânte cu apă stătută. Eu am avut o groază de negi pă mâini, Huck, şi numa’ aşa am scăpat. Mereu fac negi pă mâini, fiin’că mă joc cu broaştele. Câteodată mai scot negii c-o fasole.
  Da, fasolea-i bună. Am încercat şi io.
  Zău? Tu cum faci?
Iau şi crăp bobu-n două, p-ormă zgândăr negu’ până dă niţel sânge, p-ormă pui sângele p-o juma’ de bob, după aia iau şi fac o gaură-n pământ şi îngrop bobu’ la o răscruce, pă la miezu’ nopţii, când e luna-n nor, ş-apoi ard jumătatea ailaltă de fasole… Acu’ cred c-ai prins mişcarea: jumătatea cu sângele tot trage şi trage s-aducă jumătatea ailaltă, şi aşa sângele trage la el negu’ şi nu trece mult, şi gata! a cazut negu’.
  Îhî, aşa e, mă Huck, da’ , să ştii că mai bine e dacă atunci când îngropi bobu’ zici:
Bob de fasole uscat,
Cu negii mei te-am îngropat.
Tu ăi înverzi,
Negii mi-or pieri.
Aşa face Joe Harper, şi ştii că el a fost până la Coonville, şi unde n-a fost!… Da’, ia spune, cum vindeci tu negii cu pisica moartă?
Ei, iac-aşa: iei pisica moartă şi te duci înainte de miezu’ nopţii cu ea în cimitir, la locu’ unde-a fost îngropat un om afurisit. Şi la miezul nopţii vin nişte draci, ori poate că-i auzi şoptind. Când ridică dracii mortu’ să plece cu el, arunci cu pisica moartă după ei, şi zici:
„Dracii pleacă cu mortu’, pisica cu dracii, negii cu pisica, la mine să nu vă mai întoarceţi”. Şi s-a zis cu negii!
  O fi. Da’ tu ai încercat, Huck?
  Io nu, da’ mi-a spus baba Hopkins.
 Atunci să ştii c-aşa e, fiin’că lumea zice că-i vrăjitoare.
 Ce-i aia că zice lumea? E vrăjitoare, ce mai vorbă! L-a vrăjit şi pe babacu’. Mi-a spus el. Într-o zi, venea pe drum şi vede cum îl vrăjeşte cotoroanţa, şi-atunci ia o piatră ş-aruncă după ea; de nu se ferea baba, o nimerea. Ei ce să-ţi spui, chiar în noaptea aia, babacu, s-a rostogolit după un şopron unde adormise beat, şi şi-a rupt mâna.
  Ţi, ţi, ţi!… Şi cum a ştiut că-l vrăjeşte?
  Ei, ştie el, babacu’…El ţi-ar spune numaidecât. Zice că dacă o vezi că se holbează la tine, la sigur că te vrăjeşte, mai ales dacă mai şi mormăie… Fiin’că atuncea când mormăie, zice Tatăl Nostru de-a-ndărătelea.
  Şi când vrei să-ncerci cu pisica, Huck?
  La noapte… că la noapte o să vie dracii după moş Hoss Williams.
  Păi l-au îngropat de sâmbătă…Dacă l-au luat sâmbătă noaptea?
  Fugi d-acolo! Cum puteau să prindă farmecele lor pân’ la miezu’ nopţii? Ei, şi-apoi, a doua zi n-a fost duminică? Io ştiu una şi bună: că dracii nu-şi prea fac mendrele duminica.
  Vezi, la asta nu m-am gândit. Aşa e. Mă iei şi pe mine?
  Te iau, de ce să nu te iau, dacă nu ţi-e frică.
  Mie, frică? Aşa mă ştii? Vii la fereastră şi miorlăi?
Îhî! Numa’ să miorlăi şi tu cât ăi putea de repede că rându’ trecut m-ai făcut să miorlăi pân- a-nceput moş Hays să zvârle cu pietre-n mine. Zicea: „Zât, zât! Fir-ar a naibii de pisică!” I-am trimis şi o cogeamite cărămidă pân fereastră, da’ să nu mă spui.
Nu te spun. În seara aia n-am putut să miorlăi, că era mătuşa cu ochii pe mine, da’ acu’ o să miorlăi la sigur. Ascultă, Huck, asta ce-i?
  O chichiriţă.
  Unde ai găsit-o?
  În pădure.
  Ce ceri pe ea?
  Ştiu şi io?… Da’ nu vreau s-o vânz.
  N-ai decât. Tot e mică.
  Hm, da. Că nu-i a ta… Mie-mi place. Pentru mine-i destul de bună.
  Fugi d-aci, că sunt în pădure cu duiumul. Eu, dacă m-aş duce să caut, aş găsi cu miile.
  Şi de ce nu te duci? Că ştii că nu găseşti. Asta-i timpurie. E a dintâi care am văzut-o anu’ ăsta.
  Ascultă-aicea, Huck, îţi dau dintele meu pe ea.
   Să-l văz.
Tom scoase o bucată de hârtie şi o despături cu grijă. Huckleberry cercetă dintele cu luare- aminte. Ispita era prea puternică. În cele din urmă, spuse:
  E dinte adevărat?
Tom îşi săltă buza, arătând locul gol.
  În regulă—zise Huckleberry—bate palma.
Tom închise gângania în cutia de pocnitori, până mai deunăzi temniţa răgacei, şi cei doi băieţi se despărţiră, fiecare din ei simţindu-se mai bogat ca înainte.
Când ajunse la şcoală, o clădire mică, pierdută în mijlocul câmpului şi întocmită din scânduri, Tom intră în clasă repezit, ca şi cum până atunci ar fi alergat într-un suflet. Îşi agăţă pălăria în cuier şi se trânti la locul lui, cu prefăcută voioşie. Învăţătorul, tronând deasupra clasei, în scaunul lui mare cu fund de răchită, moţăia, legănat de zumzetul adormitor al şcolarilor care repetau lecţia. Întreruperea îl trezi:
  Thomas Sawyer!
Tom ştia că atunci când i se pronunţa numele întreg era bucluc.
  Da, domnule!
  Vino sus la mine. Bine, Sawyer, de ce-ai întârziat iar? Când ai de când să vii regulat la şcoală?
Tom tocmai se pregătea să-i tragă o minciună, când deodată văzu două cosiţe lungi de păr bălai atârnând pe un spate pe care-l recunoscu prin unda magnetică a iubirii. Lângă acel spate era singurul loc liber din clasă, pe partea fetelor. Tom spuse îndată:
  M-am întâlnit pe drum cu Huckleberry Finn şi am stat niţel de vorbă cu el.
Învăţătorul încremeni, holbând uluit ochii la Tom; murmurul din clasă încetă ca prin farmec; toţi şcolarii se minunau întrebându-se dacă năzdrăvanul ăsta de Tom era în toate minţile. Învăţătorul mai întrebă o dată:
  Ce… ce zici că ai făcut ?
  Am stat niţel de vorbă cu Huckleberry Finn.
Nu mai încăpea nici o îndoială, învăţătorul auzise bine.
Thomas Sawyer, asta-i mărturisirea cea mai neruşinată pe care-am auzit-o vreodată. Pentru obrăznicia asta n-ai să scapi c-o pedeapsă oarecare. Scoate-ţi haina!
Învăţătorul lovi cu sete, până ce braţul îi amorţi şi loviturile începură să se rărească. Apoi porunci:
   Şi-acum, măgarule, du-te să şezi la rând cu fetele şi altădată să te înveţi minte!

Băiatul părea ruşinat de râsetele înfundate care străbăteau clasa, dar, în realitate, era tulburat de adoraţia pentru idolul său necunoscut, de bucurie, amestecată cu teamă, faţă de norocul ce-l copleşea. Se aşeză la capătul băncii de brad, iar fata se trase cât putu mai departe de el, cu o mişcare dispreţuitoare a capului. Prin clasă, copiii işi dădeau coate, îşi făceau semne şi şopteau, dar Tom şedea liniştit, cu braţele pe pupitrul lung şi mărunt tărând cufundat în cartea de citire. Curând, atenţia se abătu de la el şi obişnuitul murmur al clasei se înălţă iarăşi în aerul îmbâcsit de plictiseală. Acum băiatul începu să strecoare priviri furişe spre fată. Ea băgă de seamă, se strâmbă la el, apoi îi întoarse ceafa şi stătu aşa timp de un minut. Când întoarse iar capul, cu băgare de seamă, zări o piersică pe pupitrul ei. O împinse deoparte. Tom o puse frumuşel înapoi, ea iar o împinse în lături, dar cu mai puţină duşmănie. Tom o puse iarăşi la loc, răbdător. După asta, ea o lăsă acolo. Tom mâzgăli pe tăbliţa lui: „Te rog, ia-o, am mai multe”. Fata aruncă o privire asupra şirului de cuvinte, dar nu dete nici un semn. Acum băiatul, se apucă să deseneze ceva pe tăbliţă, ascunzându-şi opera cu mâna stângă. Câtăva vreme fata nu voia să ia în seamă ce făcea el, dar până la urmă, biruită de curiozitate, întoarse capul. Băiatul lucra înainte de parcă n-ar fi ştiut nimic. Fata aruncă o privire, chipurile întâmplătoare, dar băiatul se făcea că nu observă. În cele din urmă, ea cedă ispitei şi şopti cu şovăială:

– Lasă-mă să văd şi eu.
Tom descoperi în parte caricatura stângace a unei case, cu câte un turn ascuţit la amândouă capetele şi cu un rotocol de fum ieşind pe horn. De aci înainte, fata nu-şi mai luă ochii de la desen, uitând de toate. Când lucrul fu gata, ea îl privi o clipă, apoi şopti:
– Ce drăguţ ! Fă un om.
Artistul înălţă în curtea casei un om, care semăna mai degrabă cu o macara. Un pas să fi făcut şi ar fi încălecat casa. Dar simţul critic al fetei nu era prea ascuţit: monstrul o mulţumea. Şopti:
  Ce om frumos! Acum fă-mă pe mine, cum viu spre casă.
Tom desenă un tub şi îi alătură o lună plină şi nişte braţe şi picioare ca paiele, apoi înzestră degetele răsfirate cu un evantai impunător. Fata spuse:
  Vai, ce frumos! Aş vrea să ştiu şi eu să desenez.
  E lesne—şopti Tom. Te învăţ eu.
  Da? Vrei? Când?
  La prânz. Mergi acasă la masă?
  Stau aici dacă vrei.
  Bine, ne-am înţeles. Cum te cheamă?
 Becky Thatcher. Dar pe tine? A, ştiu, Thomas Sawyer.
  Aşa mă strigă când vrea să mă bată. Când sunt cuminte, îmi zice Tom. Zi-mi Tom, da?
  Bine.
Tom începu acum să mâzgălească ceva pe ţăbliţă, ferind cuvintele de privirea fetei. De data asta, ea nu se mai sfii. Se rugă s-o lase să vadă ce făcea. Tom spuse:
  A, nu-i nimic.
  Ba este.
  Aş, nu e. N-o să-ţi placă.
  Ba o să-mi placă, zău că da. Te rog, lasă-mă să văd.
  Şi dacă mă spui…
  Nu, zic zău că nu spun!
  N-o să mă spui la nimeni? N-o să spui cât ăi trăi?
  Nu n-am să spun niciodată, niciodată, la nimeni. Acuma hai arată-mi!
  Zici tu aşa, da’ nici nu vrei să vezi!
  Acum chiar că vreau cu tot dinadinsul să-l văd! Tom de ce te porţi aşa cu mine? Îşi puse mânuţa mică luptându-se cu el, iar Tom se prefăcea că se împotriveşte şi lăsă treptat să-i alunece mâna, până ieşiră la iveală cuvintele: „Te iubesc”.
  Vai, nu ţi-e ruşine? Şi-l lovi repede peste palmă, însă roşind şi cu faţa bucuroasă.
În clipa aceea, băiatul simţi că-l înşfacă încet de ureche o mână aprigă, care-l saltă tot mai sus. Se simţi târât astfel prin toată încăperea şi aşezat la locul lui obişnuit, sub focul usturător al chicotelilor întregii clase. Statura mătăhăloasă a învăţătorului rămase aplecată asupra lui Tom timp de câteva clipe groaznice. În cele din urmă „domnul” se îndreptă către tronul lui, fără să rostească un cuvânt. Dar, deşi-l ustura urechea, Tom se simţea în al nouălea cer. 
Când clasa se linişti, Tom făcu mari sforţări să fie atent la învăţătură, dar zbuciumul din sufletul lui era prea puternic. Rând pe rând, fu ascultat la lecţia de citire—o făcu harcea-parcea— apoi la lecţia de geografie—unde schimbă lacurile în munţi, munţii în fluvii şi fluviile în continente, până restabili haosul de la începutul lumii—apoi la dictare—şi aici se încurcă în aşa fel în nişte fleacuri de cuvinte, încât se împotmoli de-a binelea şi fu nevoit să predea medalia de cositor pe care o purtase cu fală luni în şir.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: