Masajul duhovnicesc

Asadar, luni pe la 11 am plecat catre schitul Sf. Ilie. Spunea Adina ca parintele Isaia este un om deosebit, care a ajutat-o atunci cand a fost la mare ananghie. Asa ca de ce sa nu merg si eu, ca tot omul care cauta sprijin, fie ca stie ca are probleme, fie ca vrea sa le descopere? Schitul se afla la 900 de metri inaltime, pe o inaltime din muntii Berzunti numita „Dealul Trei Hotare”. Exista un drum forestier, pe care poti merge daca dispui de tractor sau de caruta cu cai puternici. Noi am luat un taxi, care ne-a dus cat a putut, adica pana la un noroi imens, in care, daca s-ar fi impotmolit, ar mai fi iesit doar tractat.
Taxiul, intorcandu-se la Darmanesti
De acolo, a trebuit sa ne descurcam. Problema nu era atat noroiul, cat Adina, care are dificultati de vedere si mai mult intuieste pe unde merge. A luat un toiag si, incet incet, am ajuns dincolo de noroaie, nu insa fara a plati un pret.
Adina si toiagul ei
Piciorul meu stang si pretul platit de el
Dincolo de noroaie, drumul era acceptabil. In vreo jumatate de ora, am ajuns in punctul numit „La Cruce”, de unde drumul incepe sa urce abrupt, pe niste pante noroioase. Chiar daca pana acolo pantele erau line, am ajuns lac de apa, cu pulsul accelerat si cu un mare chef de a ma opri sa beau o bere. Aveam in rucsac un bidon de doi litri cu apa si doua beri Timisoreana, luate de la birtul din sat. Ne-am oprit cateva minute, dar berea a ramas neatinsa.
Adina in drum spre Cruce, vorbind la telefon, ca mai tot timpul
Diverse flori moldovenesti de pe drumul schitului
N-am trecut bine de prima panta, cand am auzit in spate niste sunete ciudate, un gen de fluierat care insa nu parea scos de o pasare. Apoi, niste strigate de genul „hoo, prr”, de unde am dedus ca e vorba de o caruta. Intr-adevar, asa era: o caruta cu doi cai, incarcata cu fan, condusa de un tip care canta din frunza. Am vazut printre copaci cum se opreste la Cruce, cum carutasul se inchina, apoi porneste pe urmele noastre. L-am asteptat acolo unde se termina prima panta. Nici nu se punea problema sa ne ia si pe noi, caii abia faceau fata la incarcatura, iar omul mergea pe jos. Adina l-a descusut putin, pana s-a dovedit ca erau rude indepartate. Se ducea la schit, ca sa-i duca parintelui Isaia fan pentru vaca. Acolo sus, in varf, nu se face iarba, ne-a spus el, asa ca fanul trebuie adus din sat. L-am rugat sa ne ia bagajele si asta ne-a usurat foarte mult.
Ce m-a uimit la omul asta a fost energia pe care o degaja, bucuria, infatisarea de om sanatos, multumit de viata si lipsit de framantari. Adica exact ce as fi visat pentru mine si, de ce nu, pentru Maria – care, din pacate, pare a se pregati pentru o viata petrecuta aproape in totalitate in interiorul orasului.
Am ajuns, in sfarsit, la schit. Parintele Isaia ne astepta. L-am simtit ca ma studiaza atent, chiar daca nu lasa sa se vada asta. Este un tip interesant, care isi moduleaza vocea intr-un chip neobisnuit. Cand ti se adreseaza, de multe ori capata acel ton cu care oamenii mari le vorbesc copiilor. Este glumet si natural, nici vorba la el de vreo prefacatorie. Nu-l vezi simuland cine stie ce transa, ori stari de spirit pe care noi, ceilalti, nu le putem intelege. Ne-a pus imediat la masa si ne-a servit cu mana lui. Stie sa gateasca atat de bine, incat am mancat doua farfurii din ciorba de gaina, eu care de obicei nu mananc asa ceva. Apoi ne-a adus un castron cu salata facuta din oferta padurii, amestecata cu ou fiert si stropita cu putin otet. Salata aia o sa-mi ramana multa vreme in memorie. Nu stiu cum a reusit sa ii dea acel gust. Iau si eu din piata leurda, stevie, loboda, papadie si alte soiuri de frunze, din care incerc sa fac salata. Dar oricat m-am chinuit de-a lungul vremii, nu am reusit sa obtin ceva cu un gust acceptabil. Ori, salata parintelui Isaia avea asa un gust, ca as fi fost in stare sa renunt pentru ea la orice alta mancare. Nu mi-am permis sa fac si poze, insa va asigur ca si aspectul salatei era unul placut ochiului. Dupa masa, am primit un litru de vin roze, acrisor si delicios, pe care nu l-am iertat. Apoi, program de voie, inainte de inceperea ploii care se anunta prin semne clare. Eu unul m-am dus sa ma joc cu Molda, o catea superba inlantuita chiar la poarta schitului. Mi s-a spus ca nu e tocmai bine sa incerc asa ceva, dar eu tot m-am dus. Atat de mult s-a alintat Molda, atat s-a intins si s-a pus cu burta in sus cand am vorbit cu ea, incat n-am rezistat si i-am facut cateva poze de aproape, atat de aproape incat daca ar fi vrut m-ar fi putut apuca de pantaloni. Totusi, nu am pus mana pe ea.
Dupa ce a inceput ploaia, m-a apucat frigul. Nu aveam decat un tricou cu maneca scurta si o haina de ploaie foarte subtire, pe care eu o numesc „coaja”. A trebuit sa ma infasor intr-o patura si am stat asa, ca un mexican in poncho-ul lui, pana s-a intunecat si am mers la culcare.
Dimineata la 6 am fost in picioare. Afara incepuse lucrul: patru muncitori, angajati de-ai parintelui Isaia, taiau doi brazi daramati de furtuna si ii stivuiau frumos. Pana la micul dejun, m-am plimbat prin zona si am mai facut cateva poze.
Timpul a trecut rapid, cerul iar s-a acoperit de nori, asa ca ne-am hotarat sa plecam. Am reusit sa am o discutie de vreo jumatate de ora cu parintele Isaia, care mi-a aplicat un masaj duhovnicesc. L-am prins si in vreo doua poze, apoi ne-am tot dus. Am imprumutat de la schit un fel de trening, pentru orice eventualitate. Pe drum, ne-a sunat parintele si ne-a spus ca vine un tractor catre schit si ca a vorbit cu tractoristul ca sa ne ajute in zona cu noroaie. Veste buna, dupa ploaia de peste noapte chiar ma intrebam cum o sa trecem mlastinile. Ne-am oprit putin la Cruce, unde am rugat-o pe Adina sa ma fotografieze, ca sa ma creada lumea ca am fost acolo. Dupa aia nu ne-am mai oprit pana la noroaie, unde am ajuns exact cand sosea si tractorul. Problema era, insa, ca nu avea loc de noi in cabina, asa ca pana la urma, a venit un utilaj de la exploatarea forestiera si ne-a trecut el, nu inainte de a-i inmana tractoristului treningul care astfel a ajuns inapoi la schit. Apoi am chemat un taxi, care ne-a dus cu bine la Darmanesti.
La Cruce, pe spalieri, cu haina imprumutata de la schit
Soferul utilajului care ne-a trecut noroaiele, deschizand usa ca sa iasa in poza
La Darmanesti, am gasit masina intr-o stare ciudata, dupa cum se vede in poza:
Ce se intamplase: tatal Adinei observase ca am lasat geamul din dreapta deschis larg. Si, cum incepea ploaia, consecintele ar fi putut fi incalculabile. Asa ca a acoperit cu ce a avut portiunea expusa. N-am avut cuvinte sa-i multumesc.

4 comentarii

  1. Calatoria asta pare un vis ,iar imaginile superbe ;parca se transmite chiar si mirosul ierbii ude ,iar figura carutasului…cata voie buna ! Foarte frumos si bine scris acest fragment!

  2. Merci, ma bucur ca iti place. Fapt e ca au fost mult mai multe intamplari, mici sau foarte mici, pe care nu am cum sa le povestesc. Ma gandesc de exemplu la unul din cei doi cai. Mi-a spus tipul ca musca, il muscase si pe el. Si apoi, intr-o curba, drumul fiind ingust, a trebuit sa facem loc. Aproape ca ne-am lipit de malul de pamant si eram exact pe partea cu calul care musca. Daca ar fi vrut, ne apuca. Nu s-a intamplat nimic, totusi a fost o fractiune de secunda in care ne-am uitat unul in ochii celuilalt – eu si calul. Sincer, nu stiu sa descriu sentimentul ala🙂

  3. priviri instinctuale -frica-dominare… interesant.

  4. Frumoasă poveste, minunate poze, un loc divin… şi un preot de excepţieDeşi urc muntele cu regularitate, n-aş putea scrie atât de frumos…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: